Îngerul şi marea
Multă vreme m-am considerat un profesionist al nefericirii. În anii '80, eram nemulţumit de tot ce mi se întâmpla şi de tot ce făceam. Pe atunci, eram un matematician îndrăgostit de calculatoare, dar de la un timp, mă simţeam năclăit de ele, iar printre ecuaţii, eram străin şi însingurat; un naufragiat printre idealuri. În toată vremea aceea scriam cu înfrigurare poeme, dar tot mă simţeam nerealizat şi ca scriitor. Eram şi eu damnatul de catifea al acelor ani negri, româneşti. Şi nu vedeam nicio ieşire. Eram într-o peşteră fără lumină, cu pereţi sufocanţi şi moi. Degeaba au venit apoi şi anii de început '90, tumultuoşi, formidabili - pentru mine nimic nu se schimbase. Până în vara aceea stranie, aproape transfizică.
Eram la mare, la Vama Veche. Pe atunci, cătunul minuscul de pescari avea frumuseţea pură, nemacerată de construcţiile mitocăneşti şi haotice care-l parazitează azi. Stăteam la o familie de ţărani dobrogeni, care aveau o veche istorie în a-i găzdui pe scriitorii, pe actorii şi pe pictorii noştri celebri, pe care mi-i pomeneau zilnic, în amintiri inedite. Iar toate astea mă stimulau şi pe mine, cumva. În fiecare zi mă duceam pe plajă, mă scăldam în valuri până la epuizare şi mă gândeam întruna pe ce drum s-o apuc cu viaţa mea. Visam cu ochii deschişi, scriind poeme pe hârtie şi pe nisip, lângă valuri. Şi mă sculam dimineaţa foarte devreme, pentru că-mi plăcea să prind răsăriturile pe plajă. La malul mării, răsăritul Soarelui are ceva limpede, de nedescris. Parcă atingi nemărginirea cu mâna.
Şi a venit dimineaţa aceea. O dimineaţă altfel. Soarele de-abia începuse să-şi arate solzii incandescenţi şi magnifici din linia mării. Era jocul cosmic pe care îl ştiam şi pe care-l aşteptam cu sufletul la gură. Atunci, prin fulgerarea aia orbitoare şi neclară, fulgerarea de câteva clipe a Soarelui din geana mării, pr
