Încep, oarecum nefiresc, cu o concluzie personală: toate drumurile duc la… mămici. N-are rost să vă mai spun – pentru a câta oară? – că m-apuc să caut bloguri cu cărți, ceainării, activități intelectuale, deh! – că doar n-o să recunosc că mă uit după party-uri cu băutură moca și ajung, inevitabil, pe un blog cu denumire inofensivă, mateicelmic, transformat într-un adevărat câmp de luptă de un articol postat, ce-i drept, în urmă cu un an. Totul se reduce la dezamăgirea mămichii vizavi de o librărie-ceainărie bucureșteană autodeclarată child-friendly, care s-a dovedit, într-un final, saturată de invazia mai mult decât prietenoasă a echipelor mamă-copil, cărora le-a cerut să mai rărească vizitele. Articolul în sine e unul obișnuit, de opinie personală, că d-aia e blog personal, dar cele peste o sută de comentarii fac toată distracția. Cu gândul la o porție de ceai cu trei măsuri de rom, am reținut că un copil are voie orice, inclusiv sau mai ales să urle într-un loc public. Nu mult, vreo trei ore.

Încep, oarecum nefiresc, cu o concluzie personală: toate drumurile duc la… mămici. N-are rost să vă mai spun – pentru a câta oară? – că m-apuc să caut bloguri cu cărți, ceainării, activități intelectuale, deh! – că doar n-o să recunosc că mă uit după party-uri cu băutură moca și ajung, inevitabil, pe un blog cu denumire inofensivă, mateicelmic, transformat într-un adevărat câmp de luptă de un articol postat, ce-i drept, în urmă cu un an. Totul se reduce la dezamăgirea mămichii vizavi de o librărie-ceainărie bucureșteană autodeclarată child-friendly, care s-a dovedit, într-un final, saturată de invazia mai mult decât prietenoasă a echipelor mamă-copil, cărora le-a cerut să mai rărească vizitele. Articolul în sine e unul obișnuit, de opinie personală, că d-aia e blog personal, dar cele peste o sută de comentarii fac toată distracția. Cu gândul la o porție de ceai