Dacă ar merita să căutăm unele particularităţi ale politicii zisă de tranziţie, nimeni nu ştie către ce, dincolo de amatorismul evident şi aproape hilar, anecdotic şi predispus a deveni folcloric, în afara traseismului gros, de mare tupeu, care maschează penuria de principii, dincoace de populism şi demagogie cât cuprinde, ar mai fi de reţinut mimetismul, predispoziţia cameleonică şi incapacitatea aproape organică a liderilor de a înţelege noţiunea de partid ca şi club şi spaţiu al schimburilor de idei, nici ca o gaşcă de interese şi nici ca o sectă de dogme, prejudecăţi şi cutume.

Sigur că oricine, mai ales dintre distinşii politicieni mai vechi sau mai noi, îmi pot imputa, mie şi altora aflaţi în aceaşi postură oarecum ingrată, faptul că dacă tot pretindem că suntem atât de cunoscători în ale subiectului, atât de breji în ale analizei politice, nu aveam decât să ne fi implicat activ şi să fi construit cum trebuie aceste structuri, pentru că de pe margine, la cârcoteală, e uşor să fii critic şi principial.

Din varii motive care nici nu mai contează, cunosc dinamica mediului politic ieşean şi nu numai, destul de bine, măcar din august 1990, când am început experienţa de jurnalist, continuată apoi inclusiv în domenii conexe de genul consulting-ului politic şi a marketing-ului electoral, a consilierii de imagine şi a expertizei parlamentare, a relaţiilor publice şi a managementului biroului de presă, a gestionării imaginii instituţionale. Adică s-ar prezuma că, oarecum, cam ştiu despre ce este vorba, inclusiv în politică...

În pofida unor mari orgolii, rar acoperite în substanţă, nici în acest domeniu, Iaşul nu a avut în ultimele două decenii şi, mari şi adevăraţi oameni politici, cu carură şi aspiraţii de „oameni de stat”, poate cu două, hai trei excepţii. În rest, diletantism şi impostură, simulanţi şi fripturişti. Deşi vreau să cred, pentru că as