Insurecţia din Istanbul şi din mai multe oraşe ale Turciei, stîrnită, în aparenţă, de grija locuitorilor oraşului pentru de supravieţuirea unui parc al oraşului – prin urmare, pe temeiuri ecologiste –, se dezvăluie, după fiecare incident diurn şi nocturn între cei ieşiţi în stradă şi trupele represive ale regimului Erdogan, tot mai mult ca o bătălie între adepţii modernizării politice a lui Ataturk şi exponenţii oficiali ai unei politici cu tendinţe fundamentaliste. Prin această polarizare, se poate spune fără teama de a greşi că în Turcia populaţia lucidă din punct de vedere civic luptă astăzi pentru nişte opţiuni de civilizaţie, nu pentru cauze izolate. Stat laic de orientare occidentală, în ultima sută de ani, Turcia urbană nu vrea să-şi piardă calea numai pentru a reveni la soluţiile politico-religioase mai vechi. La urma urmei, chiar şi într-o pură estimare pragmatică, această opţiune este una lucidă. Soluţiile pentru prezent şi viitor nu pot fi cele care au dus la rămînerea în urmă şi apoi la dezmembrarea Imperiului Otoman. Astăzi, s-ar spune, Turcia modernă luptă cu valul de nostalgie fundamentalistă care, profitînd de o conjunctură istorică momentan nefastă – criza economică globală şi eşecul candidaturii turceşti la accederea în Uniunea Europeană –, găseşte fisuri în sistemul funcţional de circa un secol şi încearcă să le lărgească, pentru a cădea înapoi în abisurile istoriei de odinioară. Desigur, măsurile lui Erdogan, care vizează reislamizarea moravurilor, legilor şi uzanţelor turceşti, beneficiază şi de presiunile celorlalţi fraţi musulmani, înscriindu-se într-o tendinţă de repliere în trecut şi de opoziţie faţă de valorile de tip occidental (democraţie, egalitate de gen, statalitate laică).

Această bătălie, cu accente acute în ultima perioadă, intrată într-o nouă fază odată cu „primăvara arabă“ – care a făcut vizibilă diferenţa între ce găt