Ce n-a aflat România şi nu o ştie nici Occidentul este ce gândeşte Victor Ponta cu adevărat, atunci când nu este presat să semneze pacte de coabitare.

Berlinul îi întredeschide uşa premierului Victor Ponta pe 10 iunie, la capătul unui an de aşteptare într-o anticameră neprietenoasă şi cvasi-izolare europeană. Alura cheguevaristă a fost dată cu totul uitării de premierul român, dornic să devină, din adversar ideologic şi cu probleme de busolă democratică, un ascultător model al cancelarului german. În decurs de numai an, Victor Ponta a parcurs, de la stânga la dreapta şi jur-împrejur, atitudinile care fac din el un lider instabil politic, dar şi un tehnocrat adaptabil, în căutarea unei conversii care să-i asigure o carieră politică de viitor.

Anul trecut, pe vremea asta, alături de Crin Antonescu şi Dan Voiculescu, punea la cale organizarea unui puci parlamentar şi declanşarea unui referendum de suspendare a preşedintelui, generând o nouă problemă europeană. Împreună, cei trei împărtăşeau tehnicile agresive de preluare a puterii, dorinţa nemascată de a lovi în Curtea Constituţională şi sistemul juridiciar, acte condamnate, prompt, ca „inacceptabile” de cancelarul german. Subit, Angela Merkel devenea, în percepţia USL, la Antena 3, un propagandist „băsist”, indus în eroare de preşedintele român, iar creştin-democraţii germani victimele unei campanii de dezinformare puse la cale de Monica Macovei sau de către ziarişti germani, inflitraţi de „fosta Securitate a lui Ceauşescu”. Era pretextul sub care România căuta să iasă din categoria „coloniilor europene”, şocând prin simpatiile ţinute ascunse o vreme: Andrei Marga, încă ministru de Externe, îşi exersa „reîncălzirea” relaţiilor cu Kremlinul, la rotisorul ştirilor de la „Vocea Moscovei”, iar apoi reinventa ICR-ul prin relaţiile personale cu foşti agenţi KGB sau FSB. În aceeaşi notă, abia ajuns la pu