Arta în genere trebuie înţeleasă? Care să fie relevanţa mesajului? Să ne mulţumim doar cu satisfacţiile plaisiriste sau emoţionale?

Ni se întâmplă să mergem la concert, la operă, să vizionăm o piesă de teatru, un spectacol de balet, să ne delectăm privirile într-un muzeu sau într-o galerie de artă... Nu în puţine rânduri suntem derutaţi ori surclasaţi de ofertele şi provocările artiştilor. Deşi impresiile de final pot fi plăcute şi reconfortante, mesajul operelor sau evenimentelor accesate ni se arată câteodată greu accesibil sau cu totul opac. Ambiguităţile şi chiar perplexităţile în raport cu intenţiile „înscenate” pot deveni frustrante pentru oricine. Bineînţeles, vom căuta şi explicaţii: ori mesajul pare prea profund şi excesiv cripat, ori limbajul este obscurizat peste măsură, ori nu suntem încă pregătiţi să-l asimilăm în forma dată, ori – paradoxal - ideea de ansamblu pare a lipsi cu desăvârşire, situaţie în care inteligenţa se sforţează inutil în căutare de semnificaţii. Chiar dacă aparent scolastică, chestiunea s-ar cere totuşi lămurită. Arta în genere trebuie înţeleasă? Care să fie relevanţa mesajului? Să ne mulţumim doar cu satisfacţiile plaisiriste sau emoţionale? Ce înseamnă „a înţelege arta”? De ce nu înţelegem, când... nu înţelegem? Este neînţelegerea de condamnat?

De regulă, înţelegerea este invocată ca pandant al competenţei explicative. Ea pune în acord mesajul presupus de noi a fi verosimil, atât cu intenţiile autorului, cât şi cu cele evidente în opera propriu-zisă. În artă, spectatorul critic crede (sau speră) că înţelege, lăsând povara neînţelesurilor în seama celor mai puţin avizaţi. Ignoranţa şi neînţelegerea trec în mod obişnuit ca ruşinoase şi de evitat. Poate acesta este şi motivul pentru care nu sunt decât rareori asumate sau recunoscute. În compensaţie, oamenii etalează public un respect nelămurit pentru ceea ce nu înţeleg.