E vorba despre familie, omenie, bun-simţ. E despre fotbal, evident.
“Aceasta e casa mea”. Atît a mai putut să spună Jupp Heynckes înainte ca lacrimile să-i urce în ochi provocînd acel moment uluitor în care corpul se crapă pentru a scoate la iveală sufleţelul. “Aceasta e casa mea”, a spus Nicolae Dică şi a rîs. La el nu s-a crăpat nimic în zona feţei. Două evenimente dintr-un week-end de neuitat fac toată diferenţa între o ţară în care faptele rele ajung pînă la urmă să se topească în cele bune şi alta în care pînă şi faptele bune ajung să fie compromise.
Ce e “casa mea”? E locul în care te simţi acasă. Confortul, siguranţa, familia, valorile. Acolo unde te întorci, oriunde ai pleca. “Casa mea” înseamnă că dacă eşti într-un fel, bun sau rău, vei fi cu asupra măsură, fără nici o tresărire. După cum ai fost învăţat. După cum, spre exemplu, ţi s-a spus de mic că “ai tăi” trebuie apăraţi, conform regulilor de gang, prin orice mijloace, prin furt, rapt, minciună, înşelătoarie, cerşit de penalty, păcălit arbitrul, dat pe la spate mişeleşte. Şi atunci vei fi mereu aşa, afirmînd cu toată gura că albul e negru. Ăsta e adevărul. Adevărul alor tăi. În această casă trăim noi, cei care rîdem la mişto, faţă de ei, care plîng pe bune. Aceasta e casa noastră. O iubim. Pe bune.
În casa aceasta e permis să accepţi “omenia” chiar dacă îi tratează “inuman” pe alţii, ba chiar să te revolţi dacă îndrăzneşte cineva să te chestioneze pe această temă, pentru că regula este cea a “omeniei”. Fiecare omeneşte pe cîte cineva. Omenii mai mari, omenii mai mici, după posibilităţi, după “renumeraţie”. Şi atunci te simţi absolvit de orice vină, ba chiar dator să răspunzi omeniei cu omenie. Să respecţi regula casei. Să nu faci pe domnul sau mironosiţa. Ştii că într-o zi strigă unii “hoţul!”, după care strigătul se îndreaptă împotriva lor. Un mare şi frumos cazan. Un loc în care se
