N-a strălucit, niciodată. N-a scos mai mult de trei cuvinte pe zi. N-a scos nici multe mingi. N-a fost iubit, n-a vrut să-şi prelungească contractul. Dar joacă de o viaţă pe “Camp Nou”
Miroase a praf de puşcă. De-o parte şi de alta a biroului, cocoşii, gata de luptă. “Presi, uite cum stă treaba! Mie nu-mi sulfă nimeni în ciorbă. Am servit sute de copilandrii dintr-ăştia la micul dejun! În iulie am stat de vorbă cu el. I-am zis, directamente, că se va antrena cu echipa A şi va evolua la B. Ce dracu e neclar?”. A vorbit Louis van Gaal, antrenorul celor de la FC Barcelona. Aşteaptă răspuns de la Joan Gaspart, preşedintele. “Mister, ce te rog e să ierţi şi tu! Am încredere în el, jur că-l văd de perspectivă, nu vreau scandal, hai, reprimeşte-l la prima echipă, te rog!”. “Presi, dacă cineva se bagă peste mine, din punct de vedere tehnic, am decolat!”.
“Alo? Îs de Primera, nu de Segunda segundelor”
Care-i şpilul? Duminică, 10 noiembrie 2002. Subiectul e Valdes, Victor Valdes. Un tinerel de fix 20 de ani, cu freză a la Boyzone şi tupeu infinit. Van Gaal l-a uns debutant, la trupa de lux, în miez de august, cu Legia. A dat pase cu alde Puyol, Mendieta, Cocu, Saviola ori Luis Enrique. A prins aripi, dar şmecheri erau Bonano şi Enke. Aşa că i-a făcut bagajele pentru Segunda B. Victor l-a privit în ochi. Direct. “Sînt jucător de prima trupă, nu de a doua!”. S-a făcut linişte. “Acolo nu mă duc!”. Olandezul a crezut că nu aude bine. “Cine-i, mă, mucosul ăsta?”.
Dar Quique Costas, antrenorul de la ăia mici, l-a sunat să-i zică: “Mister, ăsta nu numai că nu va veni la meciul cu Reus, dar nici n-a trecut pe la antrenamente! E lipsă de respect faţă de mine, faţă de colegi, faţă de…”. Nu, nu, nu se poate aşa ceva! El, Louis van Gaal, nu va permite o astfel de grozăvie. Auzi, texte de puşti: “Echipa mea este prima echipă!”.
Pe 14 noiembrie 2002, batavul
