Ţările occidentale au trecut la „societatea-spectacol” în circa patru decenii, începând cu anii 60 ai secolului trecut. Sursa: OCTAVIAN COCOLOȘ
Noi am „adoptat” acest model abia după anii 2000 şi l-am implemetat excesiv, aşa cum face orice neofit: nu are măsură, e doar zelos! Dar ce este „societatea-spectacol”? Reţin numai două trăsături majore: prima este legată de confuzia totală dintre reputaţie şi notorietate. Reputaţia e onoarea socială a unui individ eminent în profesia sa, oricare ar fi ea. Notorietatea e gradul în care o persoană le devine cunoscută celorlalţi. Nu ca atare, ci doar sub raportul unei imagini, care diferă, în bine sau în rău, de realitatea persoanei respective. Reputaţie poate avea cineva care şi-a demostrat excelenţa prin studii, prin creaţie, în economia privată sau în serviciul public. Notorietatea poate avea oricine, de la infractor, până la oaia Dolly. Dacă reputaţia este premiul de consolare al unei elite autentice, notorietatea include orice, indiferent de valoarea „celebrităţii” în cauză.
A doua trăsătură a societăţii-spectacol este caracterul ei popular: poporul se uită la el însuşi, prin intermediul unei telenovele permanente. E aici o formă de alinare a cenuşiului cotidian, un loc al tensiunilor defulate, dar şi o idolatrie, în sensul cel mai pâgân: star-sistemul societăţii spectacol seamănă cu „legendele Olimpului”, în care îi vedem pe zei comiţând, sub presupusa lor divinitate, toată gama păcatelor omeneşti. Din 1968, anul revoluţiei sexuale, totul a devenit „pop”: muzica, moda, politica, sportul sau artele plastice. Orice formă de „elitism” a intrat în ciocnire directă cu această nouă eră a maselor (căci o eră a maselor fusese şi cea nazistă, dar în cu totul alt sens). Cum nu există societate care să nu producă modele, deci să afirme drepturile unei elite, star-sistemul a găsit un compromis: notorietatea anumitor oameni
