Bayern şi Borussia au lăsat Europa mută. De admiraţie, de invidie?
Finala germană a Ligii lasă în urmă bucuria întîlnirii cu un lucru bine gîndit şi bine făcut. Orice ar meşteri oamenii ăia, orice ar ieşi din minţile şi din mîinile lor, rezultatul nu-ţi dezamăgeşte aşteptările. Într-o lume care-şi sabotează zilnic reperele, publicul - de fotbal sau nu - are nevoie şi de altfel de certitudini, cum e fotbalul din Bundesliga.
Pe Wembley s-a disputat o finală frumoasă, nu melodramatică, dar frumoasă. Totuşi a entuziasmat prea puţin, dacă e să dăm turul paginilor de sport din Europa. “Il Giro”, transferul lui Neymar la Barca, bătăile între suporterii nemţi, Cupa Italiei, cursa de F1 de la Monaco, toate astea au furat prim-planul cuvenit duelului german de pe Wembley.
Tăcerea asta înciudată are motivaţiile ei. Fotbalul nemţesc nu e popular, Bayern nu va fi niciodată la fel de iubită ca Manchester, Borussia nici nu poate visa la adoraţia pe care o suscită Barcelona. Pentru simplul fapt că de jucătorii din Bundesliga nu se lipeşte neam eticheta de “extratereştri”, “galatici” etc. Nu sînt personaje de mit. Cu toate astea, marele public nu se poate identifica deloc cu ei. Nu sînt ataşanţi. Puştii nu visează să devină Schweisteiger sau Lahm.
Nemţii, prin naştere sau prin formaţie, sînt oameni la fel ca toţi ceilalţi şi asta face aproape de nesuportat imaginea isprăvilor lor, mai ales în fotbal, sportul-rege, şi mai ales în templul remodelat Wembley. Dacă învingea Borussia, n-ar fi strigat nimeni că e “minune”, “miracol” sau că Jurgen Klopp e un geniu de teapa lui Mourinho. Astfel de motivaţii nu rimează cu nemţii. Victoria Borussiei ar fi fost un fapt pămîntean sută la sută, prozaic, deci neinteresant. Nu s-ar fi potrivit nici măcar un titlu cu “noroc” în el. După cum Robben nu e înger şi demon pentru Bayern. E un jucător valoros, care uneori greşeşte.
