Profesorul genevez Laurent Jenny se plînge de „ruptura dintre critica universitară, literatură şi critica jurnalistică“, observă doamna Burţa-Cernat în articolul menţionat în intersecţia trecută. Probabil că remarca este perfect valabilă astăzi, cînd cei trei poli, critica universitară, literatura şi critica jurnalistică, evoluează în spaţii separate care reprezintă totuşi, să nu uităm, subsisteme ale unui întreg cultural. Şi ca atare, chiar dacă separate, ele se găsesc într-o permanentă interacţiune. E greu, dacă nu chiar imposibil, să separi în lumea de astăzi activităţile socio-culturale pe care politicul le aduce,nolens volens, împreună: vezi situaţia din România. În Franţa secolului al XIX-lea, aceste lucruri păreau de la sine înţelese: generaţia criticilor literari născuţi la început de secol, cea a lui Sainte-Beuve, Renan, Taine, precum şi a fraţilor Goncourt (veniţi pe lume puţin mai tîrziu) erau şcolite în universităţi, dar active cu predilecţie în şi prin presa literară sau culturală. Şi ei ca şi cei din generaţia care i-a urmat, de la Rémy de Gourmont şi pînă la Abatele Bremont şi Maurice Barrès, au ajuns uneori la Academia Franceză fără să fi trecut prin sistemul universitar.
La începutul secolului al XX-lea, o revistă precum Nouvelle Revue Française şi cei care au întemeiat-o – scriitorul André Gide, omul de teatru Jacques Copeau şi criticii Jean Schlumberger şi J. Rivière (venit puţin mai tîrziu) – reprezentau, aproape fără drept de apel, critica literară de autoritate (vezi, spre exemplu, rolul ei în trecerea de la Dada la suprarealism, descris foarte bine în lucrarea lui Yves Bridel, Mirroirs du Surréalisme, Lausanne, Editions L’Âge d’Homme, 1988).
În universul anglo-saxon, ruptura între literatură şi critica literară s-a produs de la bun început: aş spune că a condiţionat chiar geneza criticii literare universitare. Nort
