Purtând un titlul à la Serge Gainsbourg – vă mai aduceţi aminte de nostalgicul: 69, année értotique – şi întâmpinându-te din prag cu bonjour tristesse, şi el „de epocă”, volumul 69 poeme de dragoste, de Leonard Ancuţa, stă sub semnul „magnetismului” (trupesc & sufletesc, până fac un tot întreg!) al lui José Saramago, din romanul Memorialul mănăstirii, de-ar fi doar să ciocnesc versurile: „oo, şi după ce am făcut dragoste/ trupurile noastre au devenit magnetice” cu scena „de pe rogojină” a marelui nobeliard portughez („Doarme Baltasar în partea dreaptă a rogojinei (…) şi, răsucindu-se către Blimunda, poate s-o tragă spre sine (…), dacă simţurile unuia şi ale celuilalt au fost deşteptate (…), căci această pereche (…) se preocupă prea puţin de reguli şi respect, şi, dacă el a poftit, va pofti şi ea, iar dacă ea a vrut, şi el o să vrea”). Cât de greu se obţine această „atracţie” nu atât între corpuri, cât dintre cuvinte (de putere/de plăcere!), ca să nu zic fuziune, unul creatorul o ştie – dar tot el cunoaşte că nu se cuvine să transpară cazna, aşa că sudoarea efortului lasă loc rourării inspiraţiei: „ea vorbea de parcă ademenea aerul/ să-i intre în gură distrat/ şi îndrăgostit”.

Senzaţia că poemul se naşte odată cu rostirea, în chipul cel mai firesc cu putinţă, este una copleşitoare; pe de-altă parte, avem de-a face cu o lirică foarte elevată („de şapte ori vorbitoare a limbii române”, ca să-l parafrazez pe Nichita Stănescu), fără să fie însă o poezie de limbaj. Şi dacă totuşi se cuvine să-i caut o lipsă ceva, măcar una, atunci… facă-se voia autorului: „trebuie să ai şi tu măcar una. o/ fisură. o singură fisură. o fractură/ prin care tremurul meu imperceptibil/ să pătrundă în tine şi să ne temem./ să ne temem amândoi că a mai rămas doar/ foarte puţină dragoste înainte de iarnă./ poate nici măcar pentru o cană de ceai” (un poem bine „i