Dreapta politică din România pare condamnată la neputinţă.

În timp ce stânga pivotează constant în jurul unui nucleu dur - provenit, e drept, din grupul "moştenitorilor" regimului comunist - dreapta se dizolvă şi se coagulează continuu în jurul unor personalităţi ale momentului. Dacă stânga are un program susţinut ideologic clar, liderii săi fiind doar "purtătorii de cuvânt" ai intereselor grupului din spate, dreapta - cu o ideologie divizată între formula populară şi cea liberală - acţionează, cel mai adesea, în funcţie de interesele lide­rilor. Exemplul cel mai flagrant de sacrificare a pro­gra­mu­lui şi doctrinei specifice în faţa aspiraţiilor liderului este PNL-ul. Liberalii au mers până la abandonarea iden­tităţii politice de dreapta în cadrul alianţei lor cu socialiştii, USL-ul, în speranţa - strict controlată - că liderul lor, Crin Antonescu, va deveni, după viitoarele "prezidenţiale", şe­ful statului. Supunerea totală faţă de lider a presupus a­men­­darea dură a oricărei diferenţe de opinie sau a oricărei di­zidenţe. Cazul excluderii din partid a "grupului Chili­man" a fost relevant pentru nivelul de obedienţă faţă de li­der, atins de o formaţiune consacrată cândva drept o gru­pare ferm definită doctrinar şi pragmatic. În "partidele pen­tru lider" totul depinde de voinţa şefului, supunerea fiind cu atât mai mare cu cât acesta satisface mai rapid in­teresele (materiale) ale susţinătorilor. La rândul lor, sus­ţinătorii fac "sacrificii", acceptă arbitrariul conducerii, da­că "rezultatele" sunt întrevăzute. Eşecul, în cazul lide­rilor unor astfel de grupări este însă unul definitiv, ei fiind ex­cluşi fără putinţă de întoarcere. "Încrâncenarea" lui Crin An­tonescu este, din această perspectivă, explicabilă, dar "preţul" este accentuarea pierderii de identitate a PNL-ului.

Asemănătoare, în mod paradoxal, este şi situaţia din PDL, celălalt mare part