Am traversat probabil cea mai frumoasă primăvară din viaţa mea. Deşi pe la sfârşitul lui 2013 se împlinesc cinci ani de când m-am mutat de la bloc la Păuleşti, este pentru prima oară când constat frumuseţea deplină a anotimpului. După 65 de ani de viaţă, înţeleg cât de importantă este libertatea adevărată şi dreptul de a munci în primul rând pentru tine şi nu numai pentru alţii. Nu mă mai apasă mizeriile zilnice din politică, nici nu mă mai terorizează telefonul din spatele biroului, cel direct, la care tot felul de şefi încearcă să-ţi frece ridichea şi să-şi verifice autoritatea. Pentru articolul din numărul trecut („Unghia mare de la degetul mic”), am primit mai multe telefoane şi SMS-uri care mi-au gâdilat în mod plăcut orgoliul meu de scriitor fără pretenţii; un mesaj de la un prieten, profesor şi politician, mi-a atras atenţia în mod deosebit: omul îmi scria că mă invidiază pentru libertatea mea de gândire. Am rememorat instantaneu minunata maximă a lui Jean Jacques Rousseau: „Libertatea nu constă în faptul că oamenii pot face tot ce doresc, ci în faptul că ei nu trebuie să facă ce nu doresc”. Şi, dacă ne gândim bine, libertatea de gândire, libertatea de idei şi de conştiinţă se numără printre puţinele noastre câştiguri de după Decembrie ’89.

Cum vă spuneam, îmi iubesc câinii, trandafirii, gazonul şi cei doi cireşi imenşi, pe care nu are cine să-i culeagă. Îmi iubesc hobbyurile, iar micul meu atelier îmi dă senzaţia că sunt cel mai bun tâmplar dintre toţi foştii primari, prefecţi sau senatori. Măruntele creaţii ale muncii mele îmi provoacă aceeaşi bucurie ca pe vremea când, la Uzina 1 Mai, maşinile pe care le construiam erau apreciate peste tot în lume. O, tempora! Adevărul este că viaţa poate fi frumoasă şi în România, iar dacă am renunţa la a ne mai plânge că ne-am născut pe aici, poate că ne-ar fi mai uşor.

Vă înţeleg, cred că vă gândiţi la mot