Saša Stanišić a cunoscut succesul de foarte tînăr, cu romanul Wie der Soldat das Grammofon repariert (Cum repară soldatul gramofonul, Editura Polirom, traducere de Gabriella Eftimie). În 2006 a ajuns chiar pe lista scurtă a Premiului Naţional al Cărţii, cîştigat în acel an de Katharina Hacker, cu romanul Suflete pustii. Saša Stanišić s-a născut în 1978, la Visegrád (Bosnia Herţegovina), dar a emigrat în Germania, la Heidelberg, împreună cu familia cînd avea 14 ani. A cîştigat multe premii literare, iar anul ăsta a mai bifat unul foarte important, Premiul „Alfred Döblin“ (care se acordă pentru un manuscris în lucru). Urmează, aşadar, să publice un nou roman, care, pînă acum, se anunţă cu titlul Anna. Saša Stanišić glumeşte foarte mult, şi cînd povesteşte, şi cînd scrie, lucru care se vede cu ochiul liber şi în interviul pe care l-a acordat de data asta, invitat fiind la în cadrul proiectului „Trei ţări, aceeaşi limbă“, care a adus la Bookfest scriitori din Austria, Germania şi Elveţia. Cum te-ai construit ca scriitor profesionist de limbă germană, ţinînd cont de faptul că nu eşti un vorbitor nativ? Germana mea era bunicică totuşi cînd am început să scriu în limba asta. Şi am avut şi norocul ca romanul să aibă mulţi cititori. Plus că i-am spus o glumă bună unui jurnalist literar important, căruia apoi i-a plăcut cartea şi le-a zis tuturor de ea. De fapt, nu, eu nu ştiu decît bancuri mediocre! Apropo: n-am vrut, de fapt, niciodată să ajung scriitor. Scopul meu numărul unu a fost şi este jurnalismul.
A fost complicat să te afirmi, să pătrunzi, practic, în lumea literară de expresie germană? Nu a fost nici mai greu şi nici mai uşor decît pentru orice scriitor, aş zice. Poate doar cu excepţia poeţilor şi a scriitorilor mai experimentali. Pentru ei, drumul e mai complicat decît pentru majoritatea dintre noi, autorii de proză, de ficţiuni. Cu timpul, mi-au c
