Recentele revolte sociale din capitala Suediei au updatat sindromul Stockholm: victima e, mai nou, șomerul imigrant din lumea a treia care insistă să fie răpit de statul suedez. Nu e (deocamdată) cazul nostru.
Am crezut că Bucureștiul are cel mai nebun trafic auto european (comparabil, poate, doar cu cel asiatic), pînă cînd am intrat în Stockholm: tuneluri, poduri, autostrăzi suspendate supraaglomerate – prin stînga te depășește un tren, din față, pe banda ta, vine feribotul. De fapt, zece metri mai în dreapta șoselei, dar la cît de mare e, ai senzația că a ieșit din apă și a luat-o razna pe asfalt.
Scăpăm de viermuiala asta continuă traversînd orașul pe centura subterană, o rețea de pasaje interminabile cu intersecții prin care te pierzi, GPS-ul fiind, bineînțeles, mort și îngropat (își poate lua coordonate, eventual, doar avînd ca reper centrul Pămîntului). Ieșit pe partea cealaltă, n-ai unde să oprești: locurile de parcare sînt puține, scumpe și gata ocupate. Așa că, renunțînd momentan să vizităm orașul, o ținem întins spre Järfälla, suburbia din nordul Stockholm-ului în care locuiește gazda noastră pentru două zile.
Dacă ai răbdare să-i asculți povestea, uruguayanul Emiliano (asistent la o școală specială, fiu de poet cu cărți publicate, ultras Peñarol Montevideo și cinefil împătimit) pare un personaj de roman sud-american. Sau, mai exact, de film, ieșit de prin vrafurile de DVD-uri și VHS-uri de care te împiedici din hol pînă-n baie: după ce toată seara stă lipit de ecran (mănîncă, vorbește la telefon și adoarme în fața televizorului), în timpul zilei, cînd e la slujbă, ai senzația că a intrat la loc în carcasa discului sau casetei. În rest, băiat valabil. Ne-a dat cheile de la casă, nu vorbește decît cînd e întrebat, bea tot ce îi torni în pahar, iar amabilii săi vecini au lăsat ușa deschisă la net prin wireless-urile lor neparolate. Tac
