Am intrat în clasa-ntîi primară în toamna lui 1949, cînd, potrivit unor stupide versuri (citite analfabeţilor de noi de către o învăţătoare dragă, – ajunsă, peste nici doi ani, în Bărăgan), „Tu, 70; eu, 7“. „Tu“-ul ăsta, cald şi familiar, era nu altul decît I.V. Stalin, zis „Tătuca“; încît, ca şi colegii mei, eu sînt un puer staliniensis. La întrebarea: „Cum v-a fost copilăria?“, aş răspunde,-n nume nu doar propriu: „Cum să ne fie? Am crescut sfiit“. Hainele noastre (uniforme sau civile) erau, de regulă, cînd cam prea largi, cînd cam prea strîmte. În cazul dintîi, aspectul celui ce le poartă e francamente unul comic: cu un tur pînă la genunchi, cu, în picioare, ghete lăbărţate, cu, la ves­to­nul ros şi ponosit, mîneci largi şi, mai cu seamă, lungi (pe care, instinctiv, le-ai sufleca), aceste ţoale moştenite, adesea, de la fraţi mai mari („unii morţi, alţii plugari“) îţi dădeau aerul unui rizibil clovn. (Cum însă nu puţinora dintre copii le place să se dea-n spectacol, într-o postură cît mai bufă, vestimentaţia asta „cloche“ îi, uneori, „prindea“ destul de bine.) Cu mult mai amărît erai atunci cînd, neavînd alternativă, te înţoleai în haine/în „hăinuţe“ rămase, îndeobşte, mici (copiii cresc!), mai mici cu, cel puţin, un număr, două decît măsura (şi statura) proprie: răscroielile meschine subaxialete făceau să te cam simţi împlătoşat, iar de mînecile tot mai scurte (căci, cum am spus-o şi mai sus, copiii cresc) îţi venea să tragi, mereu, la vale. Uniformele noastre bleu marine de peste şase-şapte ani (căci, la primară şi-n gimnaziu, eram, minus cravata roşie, împestriţaţi de sus şi pînă jos, dar în tonuri cenuşii şi ponosite) ne vor fi fost urîte pe de-a-ntregul, căci trebuia să ne vîrîm în ele zilnic, şi-n „cimitirul tinereţii“ noastre, şi pe stradă, la anii cînd, din puer, devii puber. Intrînd la apă şi ieşind la soare, această uniformă albăstruie er