N-am crezut că vom avea fotbalul fără Craiova, Timişoara sau Rapid. Şi uite că-l avem! Dacă nu ne putem scoate din memoria afectivă nopţile albe şi zilele negre, atunci să încercăm pentru o clipă să ducem tirania prezentului mai departe: cum ar fi fost fără Rapid fotbalul pe care l-am trăit în ultimii 23 de ani? Cum ar fi fost fără Rapid în Europa pentru poporul ne-rapidist, cei care nu şi-au contorsionat sufletul în zbaterea fără reguli a peluzei de Giuleşti?

Ar trebui să uităm meciurile cu Inter din ‘93, ale lui Vameşu, Bealcu şi Ţîră. Giuleştiul UEFA al lui Hizo, cu Vlădoiu în avanposturi. Apoi Rapidul de Intertoto cu Lucescu senior şi trupa lui Lobonţ, Dulca ori Pancu învinsă de Lyon după ce-a rămas în 9 jucători. Da, Lyon, cu Giuly, Kanoute şi Coupet!

Am scăpa şi de amarul Valerenga, şi de coşmarul Skonto Riga. Dar am pierde un 0-0 pe Anfield, în care Iencsi, Măldărăşanu şi Isăilă şi-au dat viaţa. S-ar şterge “dubla” cu PSG şi nocturna năzuroasă de sub Grant, acel 2-3 la Bruxelles cu Anderlecht după 2-0 la pauză, cînd inima rapidiştilor s-a fixat în ochii uluiţi ai lui Rednic. Rapidul lui Maftei, Ilyes, Perjă şi Daniel Niculae. Şi n-am fi avut un sfert de finală UEFA sută la sută românesc.

Dincolo de puncte şi de coeficienţi, cu banii lui Copos şi talentul unor jucători magici, cu măiestria lui Mircea Lucescu şi dezinvoltura unei peluze născute cu lavă la creştet, şi mai apoi din erorile aceluiaşi Copos, s-a scris povestea celor 23 de ani. Nimeni n-are chef de un parastas agresiv, nu de bocete e loc în spaţiul gol pe care îl lasă Rapid aici, într-o ligă ce şi-a compromis oricum identitatea.

Dar din naivitatea acestui exerciţiu imposibil, cei vinovaţi de durerea Giuleştiului ar trebui să cîştige o secundă de sinceritate cu ei înşişi. Pentru că au fost soldaţi care-au dezertat şi-au luptat pentru două ţări, sîntem sătui de politicieni care