Oltchim a anunţat că nu vrea să participe în Liga Campionilor. Mai exact, că nu poate. Că n-are cu cine. O veste tristă, după ani de performanţe uluitoare. O veste tristă pentru sportul românesc aflat într-o permanentă cădere liberă. Nu e o surpriză şi, cu atât mai mult, e o veste care ar trebui să deschidă ochii multora.
Sportul finanţat din surse publice - fie că vorbim de primării, consilii, regii, mine, sindicate, fabrici şi uzine ale statului - este sortit falimentului. Mai devreme sau mai târziu apare o problemă - insolvenţă, DNA, alegeri, căpuşe. În plus, nu întâmplător în viziunea UE sportul este entertainment. Nu există fonduri europene pentru sportul de performanţă, care ar trebui să se susţină din ce generează: imagine şi audienţă. Îi va fi greu la început, nu toţi vor putea să trăiască din asta sau vor putea doar dacă îşi regândesc din temelie afacerea. Adică o gândesc ca pe o afacere. Este unul din motivele pentru care sunt încă îngăduitor cu proiectul Negoiţă la Dinamo. Cred că asta vrea să facă şi merită măcar o perioadă de graţie.
Oficial, finanţarea publică a sportului este justificată cu ”fenomenul social” care este sportul. Teoretic sună bine. Şi probabil aduce voturi. Dar în realitate, justificările au fost altele: alegerile şi/sau scurgerea de bani în diverse direcţii. Exemplul CSM Bucureşti este un model de aruncare a banilor pe geam, de fapt în valizele cine-ştie-cui. Cu atât mai mult dacă chiar e un fenomen social sportul trebuie să fie finanţat în mai mare proporţie de acel ”social”
În unele cazuri s-a reuşit performanţă. Mă gândesc la Oltchim, la Petrolul acum, la Timişoara cândva. Dar suficient? Care a fost ”return on investment”? A crescut audienţa sportului? A crescut numărul copiilor care se fac sport? Nu, ba chiar cred că ambele au scăzut. A crescut numărul turiştilor în respectivele oraşe după ce străinii au auz
