După George Enescu, ale cărui oseminte s-au cerut repatriate cu ocazia centenarului naşterii, au urmat, în ultimii ani, Constantin Brâncuşi şi, de curând, Emil Cioran.

Repatrierea osemintelor pare a fi devenit o manie naţională. Sau, mai degrabă, naţionalistă. Un joc riscant de-a revendicarea unor personalităţi de care regimul comunist s-a lepădat. Ne aducem aminte de recomandarea lui Sadoveanu, întrebat despre soarta operelor lui Brâncuşi: „Aruncaţi-le la gunoi!“. Sau de contestarea lui Cioran şi de pedepsirea cu închisoarea a acelor intelectuali care corespondaseră cu el.

O posteritate doar aparent mai bună a avut Enescu, mai exact, un mai scurt purgatoriu, şi asta, deoarece colaborase cu regimul la începuturile acestuia, înainte de a părăsi ţara. Toţi trei şi-au trăit o parte din viaţă în străinătate, unde au şi murit. Osemintele tuturor se află în cimitire din Paris.

Dorinţa de afirmare

Excepţie făcând Enescu, repatrierea osemintelor celorlalţi doi a fost cerută după 1989. Mai întâi de către persoane particulare şi, în general, fără prestigiu sau competenţă în opera lui Brâncuşi sau Cioran. Mai apoi, de către jurnalişti, în presa scrisă sau la televiziune. În timpul din urmă, de către instituţii ale statului şi de către guvern.

O emisiune recentă de pe TVR2 a arătat clar că „interesul“ pentru repatrierea osemintelor lui Brâncuşi nu este al familiei sau al oamenilor de meserie şi nici al artistului însuşi, care a lăsat un testament clar în această privinţă, ci al unor cercuri obscure din societatea actuală. Ce şi cine îi mână pe aceşti oameni în luptă? În afara, desigur, a unei dorinţe proprii de afirmare, care îl făcea pe un scriitor absolut necunoscut înainte să urmeze exemplul clasic al lui Badea Cârţan, luând drumul Parisului (nu al Romei, ca ardeleanul) per pedes apostolorum, pe jos, adică, şi înarmat cu steagul naţional, spre a