Problema la Dinamo e că nu se mai teme nimeni de Dinamo.
Toate abandonurile, răzbunările şi răscoalele de la Dinamo, în scurta şi dezbinata epocă Negoiţă, probează o ultimă şi mare nepotrivire civică la acest club. Magnaţii lui Dinamo au fost preocupaţi numai de cantităţi. Averea şi-au făcut-o cu cifre şi toptane, nu cu angajaţi. Pentru toţi patronii, nu doar pentru cei de la Dinamo, fotbaliştii nu sînt fiinţe egale în faţa legii, deopotrivă cu ei. Nu sînt persoane cu o viaţă interioară, care trebuie înţeleasă şi respectată, ci nişte contracte, nişte puncte în clasament şi nişte cîştiguri de împărţit la sfîrşit de an. Patronul nu renunţă la X şi la Y din motive atent individualizate. X şi Y sînt un procent care trebuie rezolvat, scurt şi fără prea multe explicaţii. Dialogul e îndreptăţit numai la angajare. Verbele de la alungarea din echipă nu mai au nimic din perfidia protocolară de la sosire. Sînt toate din inventarul Salubrităţii. Omul - iar fotbalistul e un om ! - e dat afară, e măturat, la club se face curăţenie generală, iar orice tresărire de demnitate devine un prilej de insultă şi de ranchiună. Gata, valea!
Fotbalul românesc manifestă un dispreţ generalizat pentru tot ce nu-i ban, nu-i patron sau anturajul patronului.
După ce a făcut avere cu dezvoltări cantitative pe baze aritmetice şi contabile, noul investitor de la Dinamo procedează cu oamenii în acelaşi chip, nu referind la dotarea sportivă, la caractere şi la psihologia de grup, la starea de spirit a unei echipe de fotbal, ci la termene, sume, procente, rezilieri, scadenţe, decimări, plăţi, … Cînd anunţă triumfant şi naiv că ia totul de la zero, cînd schimbă 80 % din lot. Cînd răvăşeşte banca tehică, măsurînd tacticile de joc cu metrul şi cu en gros-ul, cînd îşi umileşte în public antrenorul ca pe un vechil de şantier care nu umblă bine cu biciul.
La urma-urmei, un club e un nu
