I had to escape

The city was sticky and cruel…

Şi fredonând am pornit spre Chei. Bine, versurile se potriveau doar parţial pentru că nu plecam în noapte spre vreun amant înfierbântat ci dimineaţa, îngrămădită între cele două scaune ale bebeilor, încercând să le rup plictiseala cu jucării, cântece vesele şi biscuiţi. Vroiam totuşi să scap de oraş pe care chiar îl găseam „lipicios“ şi „rece“ (o traducere adaptată), vroiam să văd copaci şi cer şi munţi şi Cascada Putnei, să respir aer în loc de gaze de eşapament, să scap de blocuri, de trafic, de zgomotele urbane.

Desigur, mi-am stricat drumul îngrijorându-mă că cei mici se vor simţi rău, că vor vomita din cauza serpentinelor, atât de mult m-am gândit la asta că mi s-a făcut mie rău. Ei n-au avut nicio problemă, se amuzau când coboram, fetiţa spunând că e ca şi cum ne-am da cu maşina pe tobogan.

Frumoasă ţară avem. Frumos judeţ. Frumoase locuri. Ce păcat că nu ştim să transformăm turistic atâta frumuseţe, atâta bogăţie pe care o avem pusă pe tavă, sub ochii noştri. La Cascada Putnei ni s-a cerut taxă de 2 lei pentru fiecare adult. N-am înţeles pentru ce. Măcar a fost pusă o plasă şi nu mi-a fost teamă că ar putea aluneca cei mici dincolo de antica barieră din lemn. Vechiul local, unde cu secole în urmă stăteam la o masă şi beam o apă plată cu lămâie, era dezolant de închis.

Locul pare părăsit, pustiit, bântuit, căderea Cascadei îngreunând aerul şi desfundându-ne urechile chinuite de claxoane, sirene, scârţâit de roţi. Era soare, era cald, era răcoare, iar lumina întreruptă constant de umbra frunzelor durea ochii obişnuiţi cu întunecimea compactă dintre blocuri. Respiram fără să mă pot sătura aerul pe care-l simţeam (sau îl doream) încărcat cu apa Cascadei trufaşă, spumoasă, rece, abruptă, doritoare de vieţi omeneşti. Ultima oară când am fost aici, în 2000, un băieţa