Despre încercarea marilor vedete de a se umaniza
Jimmy Connors, intervievat de BBC: “Năstase a fost cel mai bun prieten. M-am simţit întotdeauna bine alături de el. Cum am început? Abia debutasem, m-a bătut la un turneu şi, după meci, m-a întrebat dacă nu vreau să mergem undeva să mîncăm. Era foarte tonic. Era iubit în toată America, dar la New York era prăpăd: cînd apărea pe stradă, lumea o lua razna”.
Mărturisirea lui Connors e un pic pe contrasens. Sosit la Londra pentru a lansa un volum autobiografic (Outsider - A Memoir), Connors a lăsat impresia unui personaj aspru, clădit dintr-o ambiţie adesea nemiloasă, răsfrîntă asupra celor apropiaţi, oricît de apropiaţi. Pentru Connors, relaţiile personale şi regimul de lucru par să fi intrat în aceeaşi schemă: utilizare, epuizare, victorie. Excepţia cazului Năstase a fost rezultatul unei chimii inexplicabile. Mr. Hardwork a fost cucerit de Nasty - un personaj pe care Connors şi-l aminteşte cu o plăcere vie şi astăzi. Povestea poate fi spusă mai departe pe firul clişeelor tabloide care urmăresc vieţile marilor vedete: extremele se atrag, două caractere complementare, ambiţiosul şi rebelul etc.
Şi dacă nu e aşa? Dacă, pur şi simplu, Connors şi Năstase au avut şi ei, la vremea lor, ceea ce se cheamă cu o vorbă tocită “drepturile omului”. Adică au făcut ce fac oamenii în general. Au muncit, s-au distrat şi s-au simţit bine împreună. Legalizarea drepturilor omului la vedete întîrzie şi, în aceste condiţii, mari sportivi ca Năstase şi Connors trebuie să îşi explice viaţa mult după încheierea carierei. Probabil că multă lume crede că biografiile lansate de fostele superstaruri au legătură doar cu prelungirea “postumă” a celebrităţii şi cu suma din contract. Aşa e, dar asta nu spune tot. Există, foarte probabil, în toate aceste biografii povestite de erou şi scrise de altcineva, o dorinţă secretă: dorul de
