Katharina Hacker locuieşte în Berlin, scrie proză şi poezie şi este laureata celui mai important premiu pentru carte care se acordă în Germania: Premiul Naţional al Cărţii. L-a obţinut pentru romanul Die Habenichtse, tradus în română sub titlul Suflete pustii (Editura Rao, traducere de Roland Mathias Schenn). Scriitoarea a fost invitată în România în cadrul proiectului „Trei ţări, aceeaşi limbă“, iniţiativă a Tîrgului de Carte de la Frankfurt, care a adus la ediţia de anul acesta a Bookfestului autori care nu au în comun naţionalitatea, ci limba în care scriu: germana. Pornind de la romanul tradus în română, în acest interviu Katharina Hacker a intrat în detalii ce vizează identitatea sa ca scriitoare, literatura care o inspiră şi eforturile pe care scrisul le cere uneori. Scriitoare de literatură, în primul rînd, Katharina Hacker a studiat filozofia, istoria şi iudaistica la universităţile din Freiburg şi Ierusalim şi păstrează un interes constant pentru aceste zone. Două oraşe au rol major în romanul Suflete pustii. Aş vrea să ne vorbiţi despre semnificaţia pe care o are fiecare dintre ele pentru dumneavoastră. A trecut ceva de cînd am scris cartea şi mare parte din ea e plasată la Londra, în 2001. Presupun că atunci Londra era un pic diferită de cum e azi şi cred că am fost foarte impresionată de densitatea acestui oraş şi de un anume tip de agresivitate pe care l-am simţit aici. Venind din Berlin, Londra pare copleşitoare. Berlinul nu e un oraş mic, are foarte mult spaţiu, aşa că oamenii nu sînt forţaţi să se înghesuie unul în altul. Poţi să-ţi găseşti mereu colţişorul tău, lucru aproape imposibil la Londra. Dacă te gîndeşti la dimensiunile unui apartament mediu din Berlin, te gîndeşti la ceva destul de mare, s-ar putea spu­ne chiar enorm. În Londra, spaţiul e atît de scump, încît eşti nevoit să stai în 30, 40 de metri pătraţi. Berlinul e imens: acoperă o