În vatra boierilor Măldareşti, din satul cu acelaşi nume, pe valea Luncavăţului, în Oltenia de sub munte, într-un podeu fericit din poala căruia se văd spre răsărit crestele Căpăţânii cu vârful Builei, unde se află, deopotrivă, Taborul şi Golgota ortodoxiei româneşti, şi spre apus culmile Măgurei Slătioarei, bogate în fagi şi salcâmi şi cireşi negri, sălbatici, care ning primăvara ninsoarea Sfintelor Paşte cu florile lor parfumate

amintind chiar miresmele portocalilor şi mandarinilor din câmpia Taborului, se ridică, albe de varul mănăstirii lui Brâncoveanu, celebrele Cule, zise ale Grecenilor, singurele, poate, încă păstrate – datorită grijii frumoase a diriguitorilor vălceni - aidoma clipei zidirii lor în timp ce în atâtea alte locuri, arhitectura şi vraja acestor case de locuit şi de apărare din evul mediu au fost supuse părăginirii, urmare a delăsării ce nu mai poate fi pedepsită, ori a jafurilor păgubitoare ce iar nu-şi mai găsesc răufăcătorii, încât multe din ele, dacă nu aproape toate, ar cere, pe bună dreptate altfel, vistieriei ţării, un tribut sever.

Corect ar fi să nu le numim generic ale Grecenilor, fiindcă numai una, cea nouă, se datorează lor; cea dintâi şi cea mai importantă şi pentru istoria Munteniei şi pentru ideea de identitate naţională şi de spirit, a fost zidită, se pare la 1508, aşadar acum mai bine de o jumătate de mileniu, de către un căpitan al lui Mihai Viteazul, Tudor Maldăr, înnobilat şi dăruit de acesta cu moşii care scoborau din munţii pomeniţi ai Căpăţânii, până la Dunăre.

Mi-a plăcut mereu să povestesc această poveste şi să reiau firul ei, fiind una dintre legendele vetrei olteneşti cu un farmec nespus, cuprins şi în fresca Olgăi Greceanu pe păretele unei încăperi a Culei Măldăreştilor; Olga Greceanu, la rândul ei, se ştie, împătimită şi de Măldăreşti şi de Grecenii a căror noră moldoveancă a fost şi care s-a înscris