La un moment dat, pe la jumătatea festivalului, rămîi în urmă cu tot ce ai de făcut în afară de mersul la cinema (telefoane de dat acasă, mailuri de scris, texte, promisiuni de cafea) şi adormi la un film. Mie mi s-au întîmplat amîndouă. N-am mai apucat să scriu despre a şasea zi de TIFF şi am adormit, ieri seară, la Ultima oară cînd am văzut Macao. Nu daţi cu pietre, e inevitabil, mai ales dacă ai început ziua la 10 dimineaţa, cu o trilogie de şase ore a unui regizor austriac.

Dar să le luăm pe rînd.

Miercuri, ziua 3/6

Partea foarte bună la TIFF nu e doar că poţi să vezi filme pe care nu le mai găseşti nicăieri în altă parte (nici în cinemauri, nici pe torrenţi, nici măcar pe Amazon), ci şi că poţi să cunoşti oamenii care fac filmele, să-i tragi de mînecă, să le ceri socoteală, să-ţi iei notiţe. Miercuri, de pildă, am fost la un masterclass senzaţional de două ore şi jumătate ţinut de Ed Lachman, un director de imagine american care a lucrat la peste 70 de filme, printre care Ken Park (pe care l-a şi co-regizat), Virgin Suicides, Paradise, I’m Not There, Lightning Over Water etc. Lachman a avut chef de poveşti, şi, provocat de Mihai Chirilov, a vorbit despre felul în care îi place să se joace cu temperatura de culoare, despre limbajul cinematografic, peliculă vs. digital, violarea spaţiului (atunci cînd eşti pe platou şi-ţi permiţi să scoţi un perete ca să pui camera într-un loc în care n-ar putea sta în condiţii normale), căutarea ritmului, alegerea unei stilistici hollywoodiene tocmai atunci cînd arăţi imagini pe care Hollywood-ul nu le-ar arăta niciodată, colaborarea cu Altman, Herzog, Wenders, Soderbergh, Solondz, Haynes etc. În plus, folosind secvenţe din Paradise: Love, Erin Brockovich, Virgin Suicides şi Ken Park, Lachman ne-a explicat opţiunile de lumină, de culoare, de mişcare a camerei. Eram vreo 50 de oameni în cafeneaua Piano Cazol