Echipa din Giuleşti poate lua lecţii de renaştere de la Fiorentina.
Încă nu ştim cîte echipe vor evolua sezonul viitor în Liga 1. Adunarea Generală de ieri a parafat ceaţa. Mai sînt răspunsuri de venit de la TAS, de la Comisia de Apel. Ştim însă care e situaţia Rapidului. După meciul cu Ceahlăul, cîştigat cu 2-0, urmează Liga a 2-a. “Sau poate în altă ligă!”, a comentat Marian Rada. “Poate a fost ultimul joc pentru mulţi dintre jucători. Pentru că mulţi vor avea oferte şi vor pleca acolo unde vor fi bine plătiţi!”.
Aşa se scrie istoria la toate echipele care trec prin astfel de situaţii: retrogradarea seamănă foarte bine cu destrămarea. Pancu s-a retras înlăcrimat şi dezamăgit că stadionul din Giuleşti nu s-a umplut la ultimul lui meci. Vor urma şi alte plecări, cum profeţea Rada. Aşa s-a întîmplat la Universitatea, la Timişoara. Nu din trădare sau lipsă de devotament. Să nu punem problema în termeni atît de dramatici. Fotbaliştii au cariere scurte şi anii pierduţi în diviziile secunde sînt ani pierduţi.
Aşa s-a întîmplat şi la case mai mari. După ce a intrat în faliment, în 2002, Fiorentina şi-a pierdut toţi jucătorii. Mai puţin unul, Angelo Di Livio pe numele lui. Mijlocaşul poreclit “Soldatino” avea 36 de ani, vîrsta lui Pancu, la vremea cînd a decis să coboare o dată cu echipa în Serie C2. A apărut chiar şi într-un film despre Fiorentina, “Echipa inimii mele”, distribuit în propriul său rol. Stilul lui era să mărşăluiască de la o poartă la alta. Nimic fabulos, nimic sclipitor. Un soldăţel. Un Bănel cu ceva mai multă experienţă în raniţă: cîştigase Liga Campionilor în 1996, cu Juventus, jucase la turnee finale cu “naţionala” Italiei.
Cu datorii de peste 50 de milioane de euro, Fiorentina a trebuit să-şi schimbe denumirea şi forma de organizare. A trecut din patrimoniul familiei Cecchi Gori în proprietatea afaceristului Diego Della Vale. Î
