Mi s-a lipit de suflet o pisică. Cui nu i se poate întâmpla?
Un fost sanatoriu, pe care l-am ales drept casă şi loc de muncă, stă în bătaia vânturilor, sus pe un deal, la 3 kilometri de satul Vîrlezi-Galaţi. O curte generoasă, fostul conac al boierului Orleanu, şi o sumă de clădiri care au slujit drept dependinţe unui aşezământ medical sunt astăzi preocuparea mea şi a soţului meu, pentru crearea unui nou edificiu de sănătate.
Într-o seară, pe la sfârşitul verii trecute, în timp ce găteam pentru câinii care ne păzesc, am auzit un miorlăit timid. O pisică, doar puţin mai mare decât o mănuşă, şi cam tot atât de grea, cu părul ciufulit, zgrepţăna cu lăbuţele preşul de la intrare. Până la ea, pot spune că nu prea am agreat aceste mici feline. Le vedeam cam neascultătoare şi fără devotament, prea voluntare, în raport cu atitudinea mieroasă şi linguşitoare când cerşesc atenţia şi mâncarea.
Dar mâţa mea era atât de prăpădită, încât m-am gândit doar cum să o salvez. Ştiam că pisicile pot face viroze respiratorii urâte. Ceea ce iniţial părea o rană iremediabilă la ochiul drept, era de fapt urmarea unei astfel de boli, trădată de o tuse de animal plăpând şi suferind. Dar cum să vindec o pisică de viroză? Mai demult, ca medic într-un sat izolat, am avut ocazia să tratez de la găină la cal, dar mărturisesc că nimeni nu a venit cu o mâţă la doctorul de familie. Aşadar, fără a avea o experienţă cu pisicile, am îndrăznit să acţionez în virtutea ideii că biologia are unele reguli comune. Local, pe ochiul bolnav, am reuşit să-i aplic unguent cu propolis, iar zona s-a curăţat, deşi ochiul era deja compromis. Oral, am încercat mai întâi propolis cu miere, ori adăugat în mâncare, aşa cum le dau câinilor. Nici gând să-l accepte. Dar micul animal nu prea ştia să mănânce nimic, în afară de lapte. Nu a vrut să mănânce nici măcar ficat de viţel...
