Ziarele prahovene, of course. Pe alea centrale nu pot să le sufăr! Umblă prin provincie pe cai mari de capitală şi rareori te bagă în seamă cu vreun titlu delicios: „Maternitate ca la mama acasă” sau măcar inteligent: „Ministrul Culturii Daniel Barbu va inaugura terminarea lucrărilor de restaurare”. Nu, nu mă interesează! Nu sunt genul meu. Comedie, comedie, dar şi Co-media asta locală are criteriile ei. Nu putem iubi ziarele aşa, la întâmplare. Merge, poate, o aventură de-o noapte de insomnie, e posibil un flirt, un adulteraş, acolo, de-o dimineaţă în papuci, la o cafeluţă, dar asta nu e iubire adevărată. Ce s-o mai lungesc, iubesc ziarele prahovene. De ce iubesc ziarele? Deşi Tudor Muşatescu pretindea că, atunci când ajungi să-ţi explici motivele, iubirea începe să moară, vă asigur că nu este chiar aşa. Uite, eu am identificat motivele acestei iubiri, iar ea rezistă. E ca pânza de păianjen, garantată până la zece elefanţi.
De ce iubesc ziarele?
Fiindcă sunt făcute din hârtie, iar hârtia este un material cumsecade. Suportă multe şi nu face nazuri nici la diverse alte întrebuinţări. Şterge foarte bine geamurile, de exemplu.
Fiindcă sunt tipărite fie prea apăsat, de-ţi rămâne tuşul pe degete, de unde se transferă pe nas, pe frunte, pe oricare alt organ vizibil, fie prea şters, de te benoclezi din răsputeri să descifrezi măiastra slovă, dacă ai de vândut sau de cumpărat ceva urgent, fiindcă, în rest, poţi să te dispensezi.
Fiindcă sunt singurul loc unde poţi admira, la un preţ modic (iubirea e gratis, admiraţia, pe bani), minunatele dezacorduri gramaticale dezlănţuite-n fastuoase uverturi polifonice, excepţionalele pleonasme şi extraordinarele anacoluturi, superbele cacofonii sălbatice zburdând libere pe câmpii pe care, dacă vrei, ţi-i iei, dacă nu, nu, graţioasele virgule dintre subiect şi predicat, simpaticele “i”-uri lipsă sau, dimpotrivă, a
