Academia Cațavencu a murit. Eram acolo, i-am întins lințoliul pe marcă, deci ați putea să mă credeți. Ce vedeți acum pe tarabe, dacă vedeți, este o fantomă răutăcioasă, care se chinuie să sperie ultimii cititori de bun-simț, care încă n-au auzit/citit că spiritul revistei ăleia a migrat, în totalitate, în alt loc. Nici nu mai contează unde. Nu acum.

Căci nu despre Academia Cațavencu este vorba. Azi ar fi împlinit frumoasa vârstă de o mie două sute și ceva de numere. Putem să plângem, sau, mai degrabă, putem să ne veselim pe lângă mormântul ei, ca niște daci liberi ce ne aflăm. Azi e vorba despre altPHel.

Am văzut, de-a lungul ultimilor 23 de ani, multe publicații care încercau să imite Academia Cațavencu. Am râs mult. Proprietarii au râs mai puțin, cititorii chiar mai puțin decât proprietarii. Cel mai puțin au râs difuzorii de presă, care n-au avut ce da proprietarilor înapoi, în afară de retururi. Am încercat eu însumi să mă opun foștilor mei colegi (la acel moment) cu un săptămânal pe care îl credeam cel puțin la fel de inteligent. Am rezistat doar două săptămâni și m-am dus, apoi, să plâng nervos la un terapeut.

Povestea de astăzi, însă, este altPHel. Pentru că altPHel împlinește frumoasa vârstă de 400 de numere. Din experiența mea, pot spune că asta nu mai este vârstă de copie, ci de original.

Să nu înțelegeți de aici că altPHel ar fi, de fapt, o copie a unei reviste centrale mai celebre. Nu e. Nici satira (politică sau mondenă) nu a fost inventată în 1990 și nici varii mijloace umoristice folosite de noi nu sunt un patent de care să ne agățăm. La rândul nostru, am avut ca sursă de inspirație “Le Canard Enchainé” și “Charlie Hebdo”. N-am inventat mare lucru. Doar, cu mult talent, am adaptat la realitatea românească. Ceea ce, dar altPHel, au făcut și Dragoș Pătraru și Radu Baicu atunci când, acum opt ani, au pus pe picioare revista lor săp