O finală care ne întreabă deja ceva important

Oricît ne-ar sta UEFA pe cap - e clar la ce mă refer…, - cred că nu ar fi bine să uităm de finala Cupei României; o luasem simplu şi uşor ca rezonabilă, ea s-a dovedit neobişnuită pentru situaţia în care ne găsim (Marin Preda obişnuia să îl întrebe pe cîte unul mai dezinvolt: “Nu crezi că eşti prea vesel pentru situaţia în care ne găsim?”). Finala a avut un ritm bun, vigoare, viteză şi angajament. În zece etape de campionat cu 18 echipe nu întîlneşti un meci ca ăsta. Petrolul - căruia Contra i-a dat ceva suflu şi mult suflet - a meritat să cîştige, Clujul lui Trică a făcut cel mai bun joc de la Old Trafford încoace, ca să fixez un reper deloc deplasat după ce am avut de suportat cinismul cu care, după acel 1-0 remarcabil, s-a despărţit de Bastos şi Sougou (mai ştiţi ceva de ei…?). Poate că la calitatea partidei au avut o contribuţie şi banii, ei da!, şi impresarii din tribună, şi stranierii de pe teren, cei drept cam multişori, dar asta-i situaţia de cînd un Arsenal londondez intră cu 10-11 ne-englezi plătiţi în lire sterline…

Indiscutabilă a fost presiunea pozitivă a galeriei ploieştene; dacă mi se dă voie să exagerez, ea a avut în dezinvoltura ei accente din exuberanţa fanilor lui Bayern pe Wembley. De altfel, tot de bună expresie europeană mi s-a părut tristeţea celor cîteva sute de clujeni - erau acolo chipuri tăcute şi înlăcrimate, care mi-au adus aminte de cei de la Dortmund, la Londra. La atîtea blestemăţii îndrugate la adresa Europei, provincialii ăştia, ajunşi la Bucureşti, ne-au dat (iertaţi-mi naivitatea) o lecţie în privinţa capacităţii noastre de a fi ca pe acolo, în bune, nu numai în rele. Urmează, fireşte, s-o uităm.

Ca să ne întoarcem la fotbalul propriu-zis, ăla pe grupe şi eliminări, finala asta ne întreabă deja ce vor face Petrolul şi celelalte calificate în Europa. Vor trece sau vor