Fiindcă tot suntem la ediţia altPHel 400, cred că e normal ca şi Co-media locală să marcheze evenimentul. De exemplu, să le aducem aminte prietenilor, duşmanilor şi chiar indiferenţilor care nici nu ştiu că existăm, că, mai pe la începuturi, Co-media locală era atât de fată mare că roşea numai la simpla strigare a numelor celor care făceau greşelile şi, prin urmare, le trecea sub tăcere. Cică, aiurea!, că nu numele ziaristului care greşeşte este important, ci greşeala care trebuie îndreptată. În fine, după ce s-a lămurit că perioada romantică este o prostie, Co-media şi-a mai revenit. Imediat, a început concurenţa… Toţi voiau la Co-media locală! Ca să mai spele din ruşinea greşelilor anonime, s-a inventat serbarea de sfârşit de an, unde premianţii sunt strigaţi pe nume, normal. Apoi, s-a înfiinţat clubul veteranilor, după aia, echipa de pitici, ce să mai… toată suflarea gazetărească prahoveană a intrat în vrie, adică: Vrieau şi eu, vriem şi noi!
Să vă mai spun cum semnam Co-media? La început, cu nişte semnături tare şmechere: Fanfarul de veghe, de pildă, sau: Pacientul ploieştean, că aşa e la pojar, dacă te scarpini, lasă semne, după aia, cu fel de fel de pseudonime, şmechere şi astea, bineînţeles, că erau al dracului de aluzive: Radu Socoteanu sau Lucia Beznoiu. După aia, a fost nebunia cu Tudor Toma, poate vă amintiţi, nebunie în care Pătraru a zis “Toma” şi eu “Tudor”, şi aşa i-a rămas numele, vreo doi ani. Până când, acum vreo şase ani jumate, aşa ceva, deci, începând cu nr. 173, nu s-a mai putut şi, fiindcă deja aflase toată lumea cine e tartorul, a trebuit să-mi dau arama Co-mediei pe faţa numelui real.
Dar nu mai bine, bla, bla, bla, trecem la fapte? Că o singură co-medioară de odinioară face mai mult decât o mie de taclale actuale. Deci, pentru început, am selectat câte una bucată din ediţiile altPHel 100, 200 şi 300. Ba chiar am forţat nota se
