Am învăţat să fac depresie civilizată de la buna mea amică din Canada, Jennifer. De câte ori o părăsea câte unul, se apuca de mâncat câteva sute de nuci. Spărgea coaja între dinţi, deja veveriţele din grădina ei luau notiţe. ”Deci să fie clar – explica ea – dacă eşti necăjită, nu e politicos să arunci un pantof în capul celui care te-a părăsit. Nu te uita aşa la mine, am făcut asta o singură dată!”. Sfatul ei era să mănânci ceva bun şi ceva mult. Şi, dacă mai ai timp între două plăci de pizza, să te rogi creştineşte ca noua lui iubită să facă un fund de două ori cât al tău. Nu mai e la modă tulburatul care-şi uita pastilele în troleibuz şi, odată ajuns acasă, se trântea covrig în pat, acoperea geamurile şi se legăna metafizic. Nu ofta decât dacă avea martori, altfel n-avea sens. Azi, depresia se tratează cu câteva medicamente de ultimă oră, din care spicuim. Pe Dana am găsit-o într-o zi cu nervii rumeguş. Îşi pierduse jobul, după ce-şi pierduse iubitul, după ce-şi pierduse căţelul şi nu mai avea chef nici de sex, nici de muncă. Mi-a spus că-mi mulţumeşte foarte frumos că i-am adus bomboane, dar ea nu le va consuma, deoarece se va sinucide în acea seară. Nu sunt un bun negociator, nu ştiu ce să-i spun unui om care-i cu un gât în ştreang şi cu un crac pe scăunel. Dar mi-a sclipit un neuron, în ultima clipă. I-am spus că mai bine mergem să cheltuim aiurea pe prostii, că aveam nişte cărţi de credit la mine. M-a privit îndurerată, iar eu mă pregăteam să-mi cer iertare pentru superficialitatea mea cumplită. A zis ”Ochei, asta-i o idee genială!”. De atunci, nu mai cred în platformele-program ale sinuciderilor. Un prieten de familie avea depresie de opt luni. Îl întrebam cu toţii de ce. Avea multe probleme existenţiale complicate, abisale: nu-i mai plăcea nimic la televizor şi se plictisea de moarte. Viaţa nu mai avea sens. A, într-o zi ne-a menţionat în treacăt că l-a pără