Până la urmă, întrebarea existenţială, în România de azi, este: cum vrem să trăim mai departe? Timoraţi, speriaţi de revenirea, aparentă, în forţă imagologică, a Rusiei, inclusiv cu noua soţie a lui Putin, în caleaşca imperială, de care românii de peste Prut ştiu de ani buni, iar cei din dreapta Milcovului de azi află abia acum?
Sau dinamitând defetismul naţional?
Dacă i-am lua la bani mărunţi pe cei care ne tot îndeamnă să privim spre drobul de sare, care s-ar prăvăli, chipurile, de la Kremlin spre Tisa, am descoperi că nu au o viaţă personală marcată de lipsurile românilor de rând.
Dar le place drama.
Impostura lacrimogenă.
Demascată genial de Caragiale, prin alde Farfuridi şi Brânzovenescu.
Nimic nu este bun în ţara românilor.
Plină de afacerişti şi trădători.
Deşi, în mediul rural, sunt milioane de conaţionali care nu şi-au mai luat, de multă vreme un concediu, mulţi dintre ei, septuagenari, octogenari, ajungând la oraş doar duşi cu salvarea sau de o rudă miloasă, conştientă că este vorba de ultimul lor drum, înainte de a da ortul popii.
A murit bun simţul în România.
Domină jelania celor neîmpăcaţi cu realitatea că nu au înălţimea lui Nicolae Iorga, harul jurnalistic al lui Mihai Eminescu şi dragostea de ţară a celor care nu vor ajunge niciodată un nume de interes public.
Dar, ca în orice altă familie, nu cu vaiete se depăşesc momentele critice.
Ci cu capul pe umeri.
Cine îl are.
