Noooo, nu numai codrul fuse, pân’ mai deunăzi, singurul frate (aflat în suferinţă, e adevărat) al românului, cum mulţi dintre noi am fi fost tentaţi să credem, luând de bun doar versul eminescian „Codrul – frate cu românul”, despărţindu-l de următorul, în care, de fapt, poetul dă totul în vileag: „De secure se tot pleacă”. Aha, așa deci, codru’, săracu’, e cam de multișor în conflict cu fraţii săi securişti, cum li s-ar mai putea spune mânuitorilor de… securi (!), care îl pun la pământ, fără milă, transformându-l în scânduri şi alte derivate specifice, aducătoare de profituri babane… Frate, frate, da’ brânza-i pe bani, nu? Un alt frate bun al românului (care nici el nu se simte prea bine!) este şi micul, deși sunt voci care spun că el ar fi fost otoman, la originile sale, creaţie a „tradiţionalilor” noștri pretenași de la Stanbul, ulterior fiind el adoptat de ghiaurii valahi. Însă, într-o splendidă carte*, unul dintre ultimii „creatori baroci și consumatori experţi” (Andrei Pleșu) ai artei culinare românești și mirobolantelor sale produse, care a fost regretatul scriitor Radu Anton Roman, spune: „Micii turcești sunt una, iar amestecătura de trei-patru cărni pe care o fac românii e cu totul și cu totul altceva”. Atunci, nu ne rămâne altceva mai bun de făcut decât să dăm Cezarului ce-i al Cezarului și să lăsăm micul, așa cum l-am pomenit, frate bun cu românul. Micul sau mititelul, cum îndeobşte este numit celebrul cârnaţ netras în maţ, dar fără de al cărui parfum și savoare inegalabile grătarul băştinaş – făcut acasă sau pe te miri ce picior de plai mioritic - n-are nicio raţiune de-a exista. Ei bine, tocmai de viaţa acestui frăţior mai prizărit, dar aflat în pole position-ul preferinţelor gastronomice ale românaşilor, atentează, nimeni alta, decât tușa Europa, cumătra asta cam decrepită – care tot mai des și mai apăsat, în ultima vreme, în loc să se ocupe mai cu