Colegul George Bonea a scris ieri un preambul foarte mișto la „Marșul normalității” de astăzi care a reunit, ca de obicei, doar o sută și ceva de amețiți: câțiva hăndrălăi în tricouri cu Corneliu Zelea Codreanu, veșnicele babe aflate în fața coloanei cu icoanele la purtător, niște Gigei îmbrăcați în porturi populare și nelipsiții ultrași. Cu fiecare an care trece cu manifestări de genul ăsta, îmi dau seama că nici marșurile normalității nu mai sunt ce-au fost pe vremuri.
Trecând peste „imensul suport popular” de care Noua Dreaptă se bucură (vorba-aceea, la o populație de 2 milioane de locuitori ai Bucureștiului, cei nici măcar 200 de oameni de astăzi sunt o adevărată masă critică), ce mă nedumerește din nou, pentru a nu știu câta oară, e dorința acestora pentru o familie normală și tradițională în România. Totuși, cât de normală e o familie normală? Dacă stai să te uiți la TV (nu neapărat la Știrile de la ora 5), îți dai seamă că familia normală la români e, de multe ori, cam paranormală: bărbatul are dreptul să-și snopească femeia de câte ori i se pune pata, își poate trimite plozii la muncile câmpului și când afară sunt 40 de grade, iar femeia trebuie să stea cuminte-n banca ei, să facă de mâncare și să-i spele chiloții soțului, fără să crâcnească, pentru că așa a orânduit Dumnezeu lumea încă din cele mai vechi timpuri.
De ceva vreme încoace însă, celor din Noua Dreaptă li s-a pus grav pata și pe tema adopțiilor homosexuale, pentru că, nu-i așa, e păcat în fața lui Dumnezeu, iar săracul copil, dacă ar crește într-un asemenea mediu, ar ajunge automat gay. Nu știu alții cum sunt, dar din câte am văzut eu, cei care sunt de o altă orientare sexuală tot din familii d-astea „normale” provin. Cum ar veni, ar trebui atunci să interzicem „familiile normale”, nu? Bașca, am și eu o întrebare pentru acești oameni care se pretind a fi niște creștini miloși: ce-i mai r
