L-am cunoscut pe Nicolae Robu pe vremea când era rector la Universitatea Politehnica și senator. Era în urmă cu mai bine de patru ani, iar candidatura sa pentru primărie apărea doar în discuții cumințele sau la întâlnirile acelea în aburi de cafea în timpul cărora ne întrebam “ce va fi după Ciuhandu?”. În ocazia de care spuneam, Nicolae Robu se prezenta ca un domn la costum care spunea lucruri corecte, la obiect. Cioroianu era lângă el, zâmbea cu pipa în colțul gurii și toți care eram la sindrofia respectivă ne gândeam: de ce nu? De ce să nu avem un primar proaspăt? Iar cineva chiar a exclamat, entuziasmat: “Domnule Robu, candidați, că eu vă votez!”
Și așa cum învățăm din cărți și filme americane, viitorul este mai pervers decât o virgină care se înroșește când o inviți la dans. Au trecut patru ani, și Robu a candidat. A candidat din partea unei alianțe contra naturii, social-democrați plus liberali. A candidat într-un oraș obosit de o “domnie” lungă a unui om odată respectat până la Dumnezeu și înapoi. A candidat într-o Timișoară care și-a călcat pe demnitate și s-a trădat pe trei arginți și a ales răul cel mai bun. A promis marea și sarea, dar nici marea nu ne mângâie picioarele, nici sarea nu ne face bucatele. Simțim o briză tropicală, și ne apucă râsul.
Dincolo de toate afirmațiile haioase ale primarului liberal cu epoleți socialiști, dincolo de planurile fantastice, dincolo de miile sale de fani de pe Facebook, problema este mult mai serioasă. Vă apucă râsul când auziți de metrou? Când vedeți palmieri? Când se dă paranoic? Atunci nu vedeți partea serioasă, “cenușie” a acestui nou imperiu. Un primar care se așează pe un fotoliu în care a stat 16 ani alt om tratează promisiunea schimbării ca pe un breloc ruginit. Iar timișorenii simt asta. Șansle sale nu sunt însă pierdute. Nu de alta, dar sub platoșa groasă țesută din trufie, presiune, inconștiență
