Despre Paul Butterfield, cel ce-mi este subiect începând de astăzi, se poate spune, foarte clinic, așa: s-a născut în 1942 în Chicago, a activat ca muzician între 1963 şi 1987, an în care a murit din cauza complicațiilor cardiace induse de consumul de droguri. Ce-i viața unui om? 2-3 rânduri de cuvinte esențiale? Dacă ar fi să mă iau după înțelepciunea orientului îndepărtat, pot fi de acord că nu lucrurile importante au cea mai mare pondere în viață, ci deciziile mărunte; a decide să te urci băut la volan, o nimica toată față de ce „școală” să urmezi sau ce „căsătorie” antamezi, apoi, băut, să produci un accident în urma căruia să rămâi infirm pe viață, cum sună? Nu că nu s-a întâmplat cumva, cândva, ba chiar am „plagiat” faptul de viață ce-l dau ca exemplu în susținerea dominației nimicului asupra infinitului.
Destinul lui Butterfield, vocalist și mare interpret la muzicuță în blues, va fi foarte mult legat de cel al altui alb din Chicago, Mike Bloomfield (născut în 1943), apreciat chitarist începând de la mijlocul anilor ‘60, între iubitorii de blues. În atare condiții, cred că ar fi bine să-i abordez la pachet, adică să fac o ofertă, minimum cu 50% mai ieftin pentru cel de-al doilea „produs”. O să puneți botu’ la așa ofertă tentantă? Om vidé! Oricum, după bârfele vichipedistei, acest rafinat chitarist, apreciat de alde Muddy Waters, B.B. King, Buddy Guy, dar și de coreligionarul Bob Dylan, a explicat nețărmurita-i dragoste pentru Măria Sa, Blues-ul, în cuvinte care au sămânță și mie unul mi-au dumirit ceva angoase existențialiste. Zice Mike: „În această țară, U.S.A., negrii suferă literalmente la exterior. Evreii, în interior. Suferința este suportul tacit pentru blues”. Mai simplu de atât, pentru anjineru’ expirat din mine, nici că se putea, mulțam fain-frumos, mei, Mike!
Iară Butterfield ce zicea? Păi, fiind mai purisan cu fro juma de an decât Mik
