Locuiesc de mai multă vreme la țară. De curând, în apropiere de mine a început să-și construiască o casă un necunoscut și, influențat de filmele americane, m-am dus la el să-l salut și să-mi ofer ajutorul, în caz că ar fi avut nevoie. Cum au văzut că mă apropii de casa în construcție, muncitorii de pe schele s-au speriat și s-au ascuns în încăperile întunecoase. I-am strigat îndelung, înconjurând tot mai intrigat șantierul, dar n-a apărut nimeni. În cele din urmă, s-a ivit proprietarul însuși, încordat; mi-a răspuns ezitant și evaziv la toate întrebările și a răsuflat ușurat când am părăsit locul.
M-am gândit atunci că în România nu numai construirea unei case, ci și multe alte acțiuni, la fel de firești, se fac parcă pe ascuns, cu un sentiment de clandestinitate. Străinul care ne vizitează ar putea crede că suntem o țară de conspiratori. Mulți cumpărători vorbesc în șoaptă cu vânzătorul, recurgând și la semne misterioase făcute cu degetul mare de la mâna dreaptă. Mulți pacienți îi strecoară asistentei medicale un plic în buzunarul halatului, cu aerul că îi transmit un mesaj secret; iar ea, cooperantă, își ridică în acest timp cotul. Chiar și unii credincioși, când aranjează cu preotul organizarea unui botez, a unei cununii religioase sau a unei înmormântări, se comportă ca și cum ar pune, împreună cu slujitorul lui Dumnezeu pe Pământ, ceva necurat la cale.
Ce se întâmplă cu noi? Aproape nimeni nu-și declină identitatea. Dacă găsești un instalator pe care vrei să-l chemi ca să-ți repare chiuveta, el nu-ți dă numele și adresa, ci se recomandă laconic: Nelu, să zicem. Și nu-ți divulgă un număr de telefon fix, ci numai numărul de mobil.
Am agenda plină de prenume: Stelică – tâmplar, Marian – croitor, Vali – coafeză, Cristi – camionagiu. Culmea este că și lucrătorii de la instituțiile de stat îți oferă drept date de contact un prenume și un număr de m