Trăim momentele cele mai cumplite de după 1989, dar puţini sunt conştienţi de acest lucru. Nimic din ceea ce s-a petrecut până acum nu se poate compara cu ceea ce va urma. Evident, vizez aici planul vieţii duhovniceşti, dar nu numai. Viaţa fiecăruia dintre noi va fi afectată într-un mod pe care nu ni-l putem imagina acum. Va veni aşa o furtună, încât cu mare greutate vom mai găsi un loc unde să ne ascundem.
O persecuţie atât de subtilă şi de "corectă politic" cum n-a cunoscut istoria omenirii. Câţi vor avea tărie de a căuta scăpare la Dumnezeu? Câţi se vor ridica, cu verticalitate, alegând mai bine moartea (poate nu întotdeauna una fizică, dar cu siguranţă una în plan social), decât să se plece în faţa voinţei tiranice a unei dictaturi instaurată, în mod paradoxal, în numele unei libertăţi absolute?
Nu am fost niciodată o fire care să mă sperii uşor de perspectiva vremurilor de pe urmă. Nu am marşat niciodată la o serie de isterii apocaliptice, care mai degrabă tulburau sufletele credincioşilor, decât le apropiau de Dumnezeu. M-am uitat cu multă milă la cei care lovesc în mod programat, cu toate mijloacele posibile, mai ales în plan mediatic, în Biserica cea pe care "nici porţile iadului nu o pot birui". Dar ceva s-a schimbat în ultima vreme. Ceva care mă face să-mi încordez şi mai mult inima la rugăciune. Să veghez şi mai mult la cele din mine şi din jurul meu. Să mă rog Domnului şi mai insistent să-mi dăruiască discernământ şi trezvie. Să mă înarmez cu tot ceea ce pot eu primi de la Duhul Sfânt, aşa, chiar şi pe măsura neputincioasei mele vieţi. E momentul în care e nevoie să spunem răspicat cu cine mergem mai departe. Să alegem!...
Gândurile de mai sus sunt generate de o serie de evenimente din ultima vreme care sunt semne clare ale începutului, în ţara noastră, a unei noi epoci. Între aceste semne sunt şi cele care au ca subiect de discuţie pr
