Se ştie că la nivel judeţean fotbalul este practicat de sportivi mai din topor, nu de domnişoare, dar asta nu face decât să sporească farmecul confruntărilor duminicale. Pentru că nu mergem la meci doar ca să mâncăm seminţe şi a socializa pe tema celor petrecute de-a lungul săptămânii. Ca spectatori, avem nevoie şi de o doză de adrenalină, iar asta nu poate fi dată decât de confruntarea uneori feroce din teren, pentru că nu-i aşa, dacă am avea parte mereu de eleganţa unui jucător de clasa lui Gică Popescu ne- am plictisi şi-am lăsa deoparte mingea în favoarea bâtei de oină. În divizile Promoţie sau Onoare se suduie şi faultează la fel de mult ca- n eşaloanele superioare, dar legătura dintre spectatori şi fotbalişti este mult mai strânsă. Se cunosc de-o viaţă, împărtăşeşc pasiuni comune şi frecventează aceleaşi birturi, aşa că este cât se poate de normal ca unii să riposteze violent atunci când îşi văd favoriţi scoşi de pe teren cu targa. De obicei violenţa este verbală, dar se exclude cea cu referire la origini, rareori se ajunge la o îmbrânceală, darămite la pumni ori alte delicatese, cum ar fii parul şi ranga. Conştienţii de faptul că o amendă ar fi o povară mult prea grea pentru bugetul şi aşa sărăcăcios al echipei favorite, lumea se limitează la su­dălmi cu mult mai puţin vulgare de­cât la o confruntare Dinamo-Rapid, iar după meci foştii combatanţi se răcoresc împreună la o bere oferită de gazde.

În trecut nu era aşa. Din amintirile veteranilor echipei mele de suflet, şi anume Cetate Săvârşin, am aflat că odată la Secusigiu s-au pomenit în teren cu faetonul CAP- ului din loca­litate. Şi- au ajuns să fugă ca iepurii ca să scape întregi în vreme ce erau fugăriţi de ,,bolidul” condus de căruţaşul orbit de mânia rezultatului şi bineînţeles de alcool precum un car de luptă din antichitate. La Aluniş bătaia cu parii era tradiţională. Începea înainte de meci