Cred în elite şi ierarhii naturale, deci într-o societate cu două clase: una a stăpânilor şi cealaltă a supuşilor. Cred că, în mod natural, femeia trebuie să se supună bărbatului, copilul părintelui, cel ce nu are celui ce are, angajatul angajatorului, inferiorul superiorului, discipolul liderului, minoritarul majoritarului şi aşa mai departe.

Sunt din ce în ce mai prezenţi în spaţiul public. Îi găseşti pe Facebook, în partide politice, în universităţi, îî citeşti în ziare şi reviste, îi vezi invitaţi la televiziuni. Îşi spun „liberali”, „liberali clasici”, „libertarieni”, „liberal-conservatori” sau „conservatori”. Unii dintre ei, mai imaginativi, îşi spun chiar „creştin-democraţi”. Cu toţii afirmă că sunt „de dreapta”. Nu se înţeleg neapărat foarte bine unii cu ceilalţi, ba chiar între ei se pot dezvolta uneori ostilităţi personale foarte puternice, dar cu toţii exprimă un set comun de convingeri. Şi asta îi face să fie un grup distinct.

Cu toţii profesează un conservatorism social extrem, întemeiat adesea pe tradiţia hermeneutică cea mai radical conservatoare a teologiei ortodoxe. Cred în elite şi ierarhii naturale, deci într-o societate cu două clase: una a stăpânilor şi cealaltă a supuşilor. Cred că, în mod natural, femeia trebuie să se supună bărbatului, copilul părintelui, cel ce nu are celui ce are, angajatul angajatorului, inferiorul superiorului, discipolul liderului, minoritarul majoritarului şi aşa mai departe. Pentru ei, virtutea supremă e ascultarea, supuşenia, obedienţa faţă de autoritatea „naturală”, faţă de cel care în mod „natural”, „obiectiv” îţi este superior ierarhic. Viciul suprem: egalitarismul, perceput ca păcat împotriva naturii, ca „relativism moral”, ca „postmodernism”, ca o „confuzie a valorilor”, ca denaturare a adevărului, ca o cacofonie care urâţeşte lumea; pe scurt, ca sursă a tuturor relelor.

Lumea lor e în mod „na