Un orb din naştere primeşte vindecare de la Hristos. Ucenicii auzind că acesta nu a văzut niciodată, îi cer socoteala Învăţătorului: „Cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?“ (Ioan 9, 2).
Întrebarea apostolilor cu privire la păcatele orbului este fără sens, dacă ţinem seama că acesta nu văzuse niciodată. Dacă orbirea ar fi fost cauzată de propriile păcate, atunci acestea ar fi trebuit săvârşite înainte de naşterea sa, deci într-o altă viaţă. Ori credinţa în reîncarnare este străină de învăţătura Bisericii.
Referitor la păcatele părinţilor, există credinţa că noi le moştenim, o credinţă care nu este conformă cu Sfânta Scriptură. Cei care împărtăşesc o astfel de credinţă ajung să afirme că un copil se naşte cu un anumit handicap din cauza păcatelor părinţilor. Ce trebuie să le spunem acestor persoane? Că după cum nu moştenim vina lui Adam, tot astfel, nu moştenim nici păcatele părinţilor. Dar după cum orice om vine la existenţa cu o natură omenească îmbolnăvită din cauza căderii în păcat a lui Adam şi Evei (nu poate scăpa de moarte), tot aşa părinţii pot transmite copiilor înclinaţii spre patimi, dar în niciun caz păcatele lor personale.
Din Evanghelie aflăm că Mântuitorul le-a răspuns: „Nici acesta n-a păcătuit, nici părinţii lui, ca să se nască orb, ci ca să se arate lucrările lui Dumnezeu în el“ (În 9, 3). De aici reiese că sunt evenimente în istorie, în viaţa noastră, care au ca scop descoperirea prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu.
Pe unii nu-i mulţumeşte un astfel de răspuns, ba chiar ajung să vadă în ele o neputinţă a lui Dumnezeu. Afirmă că dacă Dumnezeu ar fi fost atotputernic, nu ar fi îngăduit ca un om să se nască orb. Şi-ar fi arătat puterea lucrării Sale în alt chip. E adevărat că Dumnezeu ar fi putut să facă şi acest lucru, că doar prin puterea Sa, Marea Roşie a fost despărţită în vremea lui Moise. Dar şi
