“Pentru 100.000 de euro nici nu mă dau jos din pat. Chiar aşa de rău am ajuns?” spunea trufaş şi se întreba niţeluş retoric, în urmă cu vreo trei ani, fotbalistul născut talent şi rămas speranţă Nicolae Mitea. Era vorba de 100.000 de euro pe an, adică o leafă de mai bine de opt mii de euro pe lună. O leafă pe care la noi n-o iau nici cinci medici la un loc.

Am amintit de această replică a lui Mitea pentru că, dicolo de fudulia pe care o degajă, e un exemplu semnificativ pentru cum e cu salariile prin România. Când aud de lefuri de doar două-trei mii de euro, fotbaliştii din Liga I se strâmbă de parcă le-ai fi scăpat fierul de călcat pe picior şi fug ca dracul de tămâie. Pentru majoritatea covârşitoare a oameniilor cu alte meserii – care nu au de ce să fie mai puţin onorabile decât cea de fotbalist -, un salariu din patru cifre exprimat în euro înseamnă doar un vis pufos, roz şi dulce, pentru că n-ar putea ajunge să primească atâţia bani oricât de dibaci ar fi din punct de vedere profesional. Şi oricâte ore suplimentare ar face. Fiecare patron de club de fotbal îşi plăteşte jucătorii după cum consideră de cuviinţă şi cu cât îi permite plapuma. Atâta doar că s-a ajuns la sume exagerate pentru contextul economic actual şi nu mai e de mirare că unele cluburi se dau deja de-a berbeleacul, rămânând fără licenţe şi mergând să joace la matineu. Pe de altă parte, pare bizar să auzi câte un fotbalist cu leafă de 10.000 de euro că se lamentează ca ultimul calic că i-a întârziat salariul o lună sau două. Desigur, e neplăcut să îi întârzie omului leafa, numai că îţi cam dă târcoale râsul când te uiţi cine se plânge şi pe ce bani. Unii pot trăi şi un an din 10.000 de euro. Şi o pot face decent.

Sunt unii jucători de fotbal care se văicăresc nevoie mare că viaţa lor profesională e scurtă, că se încheie cam pe la 35 de ani, când îşi agaţă ghetele-n cui sau şi le atârnă d