Poteca alburie cotea printre stânci şi pe subt streşină de brazi. Dinspre desimea pădurii ne învăluia miros călduţ de răşină; dinspre valea Bistriţei strălucind în păinjenişuri de lumini şi ape adia mireazmă de cimbrişor. Ne opream din când în când pe tăpşanuri, ca să culegem fragi. Lângă un mesteacăn bătrân, răsfirat în crengane fine, dădui peste o cruce strâmbă de grezie:

Subt această piartră odihneşte...

Nu se cunoşteau bine numele, nici leatul. Unul din noi, profesorul, îşi puse ochelarii şi-şi aplecă nasul, dar cu toată prietenia lui cu slovele chirilice, nu ne putu spune mai mult, îşi răsfrânse braţele în lături şi rămase strâmb şi mut caşi crucea.

— Ce să fie aici? ce să fie aici? se interesă partida feminimă a escursiei, sosind din urmă cu mare însufleţire şi mare curiozitate. Îndată ce se află că piatra nu voia să spuie, doamnele rămaseră cu totul nepăsătoare şi începură a râde. Atunci omul care ne călăuzea spre ???, badea Gheorghe Macovei, crezu că are datoria să deie desluşire.

— Aicea, domnilor, în vremea dedemult a fost îngropat un hoţ.

— Cum se poate? strigară unele din cucoane, şi întoarseră toate odată obrazurile, arcuindu-şi sprâncenele. Sînt pe aici hoţi?

— Acuma nu sînt, dar au fost altădată. Acesta a făcut destule răutăţi, până ce a venit vremea să-şi culce tâmpla în ţărână.

Doamnele îl împresurară imediat.

— Cum îl chema? cum era? ce-a făcut?

Badea Gheorghe Macovei crezu că are datoria numai către domnul profesor.

— Domnule profesor, zise el scoţându-şi pălăria şi ??? pletele, numele hoţului acesuia a fost Iancu.

Doamenele şi domnişoarele interveniră.

— Iancu şi mai cum? Iancu şi mai cum?

— Iancu Hoţu.

Unele elemente ale partidei rămaseră mulţămite de răspuns; altele nu.

Toate simţind însă că are să urmeze un popas şi o istorisire, îşi scoaseră din săcuşoare