”Dragi mi-s turcii ăștia...” zise femeia scuturând cârpa de praf după ce frecase cu sârg niște pete imaginare pe care doar ea fusese capabilă să le indentifice. ”De ce ți-s dragi ? ” mă trezesc eu întrebând, simțind imediat că voi regreta că nu mă prefăcusem ca de multe alte ori, că n-aud. ”Nu știu, uite-așa, pur și simplu... Poate pentru că ne-au cotropit de-atâtea ori ”, zice ea hohotind fals, pentru ca imediat să continue ca nu cumva s-o cred vreo ignorantă ” Pentru că știu ce vor și luptă de atâtea zile”. ”Pentru ce luptă ?” întreb, încercând să-mi țin iritarea în frâu ca pe-o iapă nărăvașă. ” Nu știu ”, face ea cu sinceritate, ”îmi place de ei că-s hotărâți”.

Habar n-am de ce m-am enervat pe femeia asta care întotdeauna, dar întotdeauna are impresia că ea le știe pe toate, deși toată viața ei a făcut cele mai proaste alegeri posibile, de la bărbații cu care se-ncurcase de-a lungul timpului, la aventurile imobiliare ce-o lăsaseră în fundul gol, nevoită fiind la bătrânețe să cârpească ici și colo, începând 100 de lucruri și neterminând niciunul.

Acum, de pildă, lăsase cârpa de praf, un fost maieu al răposatului ei soț pe scaun și-și făcuse de lucru prin cămara burdușită cu alimente în diferite faze de putrefacție dintre care era hotărâtă să ”salveze” câte ceva. Că deh, vremuri grele, foame mare și e iresponsabil să arunci mâncarea, a zis și Papa ăsta nou, că și de el i-ar plăcea doamnei dacă n-ar fi ortodoxă în cuget și cu totul ocazional, când pe același principiul haotic de a începe lucruri și a le lăsa neterminate, o apuca o efervescență religioasă, de s-ar fi mutat la biserică cu totul.

Cotrobăise printr-o pungă în care niște ceapă putrezise demult și blestemând în surdină, pipăind totuși ca să se convingă că nimic nu mai rămăsese solid, o aruncă în găleata de gunoi, căptușită cu ziare vechi căpătate de la vecinii abonați la Crișana, ca să