”Trecătoarele vieţi ale oamenilor ascund în ele întuneric şi ruşine. Comportamentul uman este schimbător atata timp cat nu este ancorat încă în divin. Totul se va schimba în viitor dacă faci acum un efort spiritual”, spunea Yogananda în cartea sa ”Autobiografia unui yoghin”(Ed. Mix). Noi, în inconştienţa noastră, pe care ne-a revelat-o însuşi Mantuitorul, prin afirmaţia ”iartă-i, Doamne, căci nu ştiu ce fac”, am putea crede că suntem conştienţi, nu simţim pic de ruşine şi suntem departe de a trăi în întuneric spiritual. Problema noastră este tocmai momentul de confruntare cu propriul întuneric, căci – în clipa în care ne vedem şi ne autodezvăluim răul din noi – conştienţa ne face să ne ruşinăm şi să simţim vina pe care altfel o proiectăm asupra lumii. Lumea aceasta, oricat de rea ar părea ea, oricat de crudă, oricat de dramatică uneori, e nevinovată şi inocentă tocmai pentru că-i inconştientă. De aceea, dacă fiinţa umană are un scop divin, dacă s-a întrupat şi apariţia ei în acest trup are un sens, s-ar putea ca sensul acela măreţ, fantastic, pe care-l căutăm cu toţii, fiecare cum şi pe unde poate, să fie ”conştienţa de sine”. Să fii conştient de tine, să te trezeşti, să ieşi din ghearele întunericului inconştient înseamnă să înţelegi, în cele din urmă, că răul, groaza, frica, disperarea, ura, suferinţa şi mania, neliniştea şi disperarea sunt doar consecinţe ale inconştienţei.

Viitorul se schimbă doar atunci cand facem ”un efort spiritual”, adică paşi către conştienţă. Ceea ce se întamplă rău, ceea ce ne face frică sau durere e un vis; sunt gandurile noastre, sunt minciunile pe care ni le spunem nouă înşine şi le spunem altora apoi, fără să ne dăm seama că asta facem. Răul e un vis care ne spune permanent că altcineva ne face rău; că există forţe capabile să ne atace, să ne lovească, să ne arunce în abisuri pline de suferinţă şi de oroare. Autohipnoza pe c