Proiectul meu de lege privind amânarea executării silite cu doi ani pentru datornicii de bună credinţă a ajuns în sfârşit în dezbatere la Camera Deputaţilor. Dincolo de controversele pe care le-a iscat, rămâne întrebarea fundamentală: păsuim datornicii de bună credinţă sau îi aruncăm în stradă? Ştiu câte implicaţii economice are un asemenea proiect prin care am prevăzut ca anumite categorii de datornici care sunt puse în imposibilitatea de a-şi achita ratele către bănci sau restanţele la utilităţi să beneficieze de o amânare de doi ani a executării silite pentru a avea timp să-şi revină financiar şi să-şi reia achitarea datoriilor (mai multe detalii pe site-ul Camerei Deputaţilor). S-a motivat că băncile şi firmele de utilităţi ar avea pierderi foarte mari. Contraargumentez cu faptul că locuinţele scoase la vânzare vor fi tranzacţionate în pierdere (s-a dezvoltat un sistem pervers în acest sens, prin amânarea repetată a vânzării), iar contravaloarea lor în urma desfăşurării procedurii nu va fi suficientă nici măcar pentru a acoperi cuantumul datoriei. Şi atunci nici instituţia creditoare nu-şi recuperează prejudiciul, iar familia respectivă rămâne pe stradă. Cei care ar pierde de fapt cel mai mult în urma acestei legi ar fi rechinii imobiliari care au dezvoltat un sistem de licitare în pierdere prin care apartamentele scoase la mezat ajung să se vândă cu 25 la sută din valoarea lor. În urma acestei proceduri, ce şanse de revenire mai are familia care s-a trezit aruncată în stradă? Semnele sunt bune pentru România. Guvernul condus de premierul Victor Ponta a stabilizat ţara şi economia şi există investiţii mari care vor intra în ţara noastră. Acest lucru înseamnă crearea de locuri de muncă, exact cele care ar putea aduce salvarea datornicilor şi le-ar da posibilitatea să-şi reia plata ratelor restante. Dar trebuie să le dăm timp, să nu-i punem în imposibilitatea de a