Dragă Andreea! Nu am fost niciodată prietene la cataramă deşi drumurile noastre s-au încâlcit, în repetate rânduri, pe culoarele aceluiaşi TVR. Recunosc, am simţit dintotdeauna o strângere de inimă când te vedeam pentru că anii şi martorii m-au ajutat să desluşesc foarte bine mecanismul mârşav prin care atunci, de mult, "copilul meu de la ora 5" fusese măcelărit, în plină glorie, pentru a lăsa loc liber "Surprizelor" tale: două săbii nu puteau încăpea în aceeaşi teacă. Dar tu nu aveai nicio vină, draga mea, erai o nevinovată frumoasă şi talentată, un mic instrument în mâinile celor care puneau la cale cea mai mare afacere din istoria televiziunii postrevoluţionare. Lumea te ura degeaba şi tot degeaba te vârau toţi, la pachet cu alte duduiţe, în marea armată a "moldovencelor şmechere, venite la Bucureşti să se căpătuiască". Şi chiar dacă ascensiunea programului pe care-l prezentai a însemnat ghilotinarea celui pe care-l înălţasem eu, m-am bucurat să constat că timpul a şters orice urmă de eventuale resentimente şi ranchiune. Cel mai bine am înţeles acest lucru recent, când te-am compătimit sincer (poate şi din solidaritate) pentru hopul pe care l-ai avut de trecut prin despărţirea de Ştefan. Ştiu mai bine decât mulţi că, persoană publică fiind, suferinţa, care şi aşa erupe în tine precum un vulcan nevăzut, e amplificată de bocancii cu care presa tropăie prin viaţa ta personală. Ştiu cât de tare doare când ceea ce e intim, doar al tău, devine al tuturor. Când lumea din jurul tău se scindează, artificial, unii mângâindu-te pe creştet, alţii - mult mai mulţi, dar cu nimic mai buni decât tine - trimiţându-te la eşafod.

M-am bucurat când am aflat de recenta izbândă a lui Cupidon, cea cu aromă de baclavale: se ştie că numai o nouă iubire poate vindeca rănile celei vechi. Şi din nou te-am compătimit, căci am intuit ce simţi văzând cum, din nou, hălci din tr