Toată discuția recentă despre beneficiile managerilor din companiile de stat și despre acțiunea reparatorie a Executivului care a împărțit dreptatea în conferință de presă direct din ședința de guvern dovedeşte că imaginea, și nu eficiența, a contat mai mult în logica acțiunii. Sintagmele puternice de genul „taxa pe obraz gros“ și „plafonarea salariilor nesimțite“ sunt ușor de memorat, mai ales când sclipesc în news crawl-uri la toate televiziunile şi satisfac setea de sânge a publicului dornic să tragă în ţeapă „boierii“ din companiile de stat. După ce show-ul se potolește, aflăm că parte din salariile plafonate ale managerilor nu scad mai deloc, ba unele chiar cresc; mai mult, doar o parte din salarii sunt tunse de briciul premierului, pentru că altele, cele care erau deja stabilite, merg la fel în continuare. Mai mult, aflăm de la șeful Guvernului că acolo unde nu s-a reușit cu ordonanța de urgență privind plafonarea, Executivul va încerca și cu o taxare. Ce rămâne la finalul zilei din toate aceste discuții? Un pic de imagine şi mai nimic rezultate concrete. Din punctul meu de vedere, ca om care vine din economia reală, cred că merită spuse câteva lucruri pentru a aşeza discuţia pe o bază mai realistă. Unu: e nevoie de manageri profesionişti la companiile de stat, pentru că de politruci care să îngroape firmele de stat suntem sătui. Doi: ne îmbătăm cu apă rece dacă credem că acești manageri pot să nu fie plătiţi la nivelul din mediul privat. Prin urmare, ideea cu salariul este o discuție secundară, pentru că dacă punem pe un taler pierderile de miliarde de euro din companiile statului şi pe celălalt taler faptul că un salariu stimulativ poate redresa o astfel de companie, decizia e simplă. Acesta e elementul cel mai important care a lipsit din dezbatere: criteriile de performanţă care pot stimula un beneficiu adecvat pentru o astfel de responsabilitate